luni, 22 februarie 2016

''Dacă simţi adânc că te stăpâneşte o idee, asta e totul'' - E. Voynich, Tăunul

E. Voynich, Tăunul

Trad. de Otilia Cazimir şi Nicolae Guma, Editura Tineretului, 1958



    La scurt scurt timp după ce am citit Solenoidul d-lui Cărtărescu m-am hotărât să fac un exerciţiu de pedanterie. Mi-am zis: ia hai să fac o paradă de erudiţie şi să continui lectura pe verticală (de data asta) cu romanul care l-a fascinat atât de tare în copilărie pe eroul cărtărescian, Tăunul lui E. Voynich. (De fapt, ceea ce m-a urnit a fost curiozitatea de a afla ce fel de carte pentru 'oameni mari' poate smulge unui preadolescent lacrimi de crocodil).
    
    Şi, cum nu puteam citi această carte precum un copil inocent, am citit-o ca o domniţă a secolului al XIX-lea, cufundată într-o stare de pură nostalgie, încurajată fiind de o delicată dedicaţie scrisă pe prima pagină, cu cerneală albastră: 
Lui Marcel, de la 'Moş Gerilă', cu tot dragul. Aurica. Tg. M. la 24 XII 1958. Oare ce-o mai  fi făcând micul Marcel acum? Dacă totul a mers bine trebuie să fie deja bunic...

    Prima parte a romanului pune în lumină personalitatea tânărului englez Arthur Burton, al cărui tată legitim a avut grijă să-i lase după moarte o avere frumuşică, dar şi nişte fraţi vitregi nesuferiţi. Singura alinare a lui Arthur este părintele Montanelli, cu care se consultă ori de câte ori vrea să se lămurească în privinţa oricărei neclarităţi întâmpinate la cursuri (studiază filosofia). 
    Chiar dacă romanul e presărat pe ici, pe colo cu fapte cât se poate de... previzibile (un prim exemplu ar fi adevărata identitate a duhovnicului Montanelli, tatăl lui Arthur, identitate întrevăzută de orice umil cititor), nu m-a dezamăgit, fiindcă aveam nevoie de puţină bălăceală într-o melancolică şi călduţă comoditate. Pe de altă parte, în pofida previzibilităţii, nu m-am putut abţine să nu încerc adeseori o anumită stare de încordare în care aveam inima strânsă cât un purice, însă eram totodată conştientă, ceea ce mă face să cred că, într-o anumită măsură, această stare era indusă de aşteptările mele trezite de romanul lui Mircea Cărtărescu.
    
    Dar, revenind la oile care păşteau în Italia anului 1830, îl vom regăsi pe Arthur Burton în ipostaza unui student dornic să fie util patriei sale adoptive, mânat de avânturi măreţe: Să-mi dau viaţa pentru Italia, s-o eliberez din robie şi din sărăcie, să izgonesc pe austrieci şi să înfăptuiesc o republică independentă, care să nu cunoască alt stăpân afară de dumnezeu!“ În vederea îndeplinirii unor astfel de năzuinţe el se alătură unei organizaţii care reuneşte tineri la fel de ambiţioşi, însă nu la fel de devotaţi, întrucât din cauza trădării unuia dintre aceştia (tânărul Bolla care-i va fura şi iubita) e nevoit să îndure câteva zile de ocnă. 
    Odată eliberat, însă decepţionat din cauza amicilor şi dezamăgit până şi de răposata-i mamă care i-a ascuns adevărul despre tatăl lui natural, Arthur se hotărăşte să înceapă o nouă viaţă şi îşi înscenează sinuciderea. Se îmbarcă pe un vapor cu destinaţia America de Sud, care-l va duce - de fapt -  spre pierzanie.
    
    A doua parte surprinde revenirea lui Arthur în Italia în ipostaza Tăunului, pseudonimul lui Felice Rivarez, renumit gazetar satiric, care se va alătura unor scriitori ce luptă contra cenzurii şi contra iezuiţilor. Aici Tăunul o reîntâlneşte pe Gemma (fostă camaradă de luptă devenită, între timp, văduva lui Bolla) pe care iniţial o intrigă prin observaţiile lui caustice, dar pe care şi-o va apropia în cele din urmă.
    
   Partea a treia face din Tăun un fel de Nemesis al lui Philip Roth avant la lettre deoarece ambii protagonişti se împotrivesc religiei tatălui lor şi sunt guvernaţi de zeiţa răzbunării. Amestecul în tot felul de afaceri dubioase va determina închiderea Tăunului în închisoarea aflată sub atenţia părintelui Montanelli (devenit acum mare şi influent cardinal) care nu-şi recunoaşte iniţial fiul crezut mort. După ce-şi dezvăluie adevărata identitate, Tăunul se arată la fel de neîndurător (şi are şi de ce): 
Cum vă trece prin minte că totul s-ar putea şterge, că aţi putea să mă prefaceţi iarăşi în Arthur cel de altădată? Pe mine, care am spălat vasele în tavernele spurcate, care am rânit grajdurile fermierilor, fiare mai crude decât vitele lor? Pe mine, care am fost clovn cu tichie şi clopoţel, într-un circ ambulant...? Pe mine, care am răbdat de foame, care am fost călcat în picioare şi scuipat, care întindeam mâna cerşind resturile de mâncare pline de mucegai şi eram alungat pentru că acelea erau dreptul câinilor?
    Arthur îi propune tatălui să-şi lepede credinţa pe seama căreia pune toate suferinţele şi greşelile omeneşti, însă cardinalul monsignor Lorenzo Montanelli e nevoit să-şi trimită - fără voie - fiul la moarte pentru a doua oară, de data asta cu adevărat... La rândul său, episcopul îşi perde minţile şi moare în urma unui atac de cord (oare? ultima replică din roman, aparţinând lui Martini, prietenul credincios al Gemmei, lasă să se înţeleagă că poate fi vorba chiar şi de o sinucidere: „ - Ce zici, madonna? Un atac de cord e o explicaţie tot atât de verosimilă ca oricare alta...).
   
    Acum, după ce m-am lămurit cum şi de ce Tăunul smulge lacrimile copiilor naivi şi sentimentali, nu-l mai văd ca pe o invitaţie la pedanterie, ci - în primul rând - ca pe un roman atât de plăcut precum li se pare rotofeilor rozalii nămolul călduţ şi odihnitor. În al doilea rând, făcând abstracţie de precaritatea estetică a romanului, Tăunul e admirabil prin temele insinuate (creaţia care-şi omoară creatorul, oamenii uniţi prin idei, şi nu prin legături de sânge, lupta cu cenzura, demnitatea umană, hybrisul etc.).

luni, 8 februarie 2016

Despre cărţile care ne înşală - 'Să vorbim despre moarte', de Atul Gawande


Atul Gawande, Să vorbim despre moarte, ed. Litera, 2015
trad. de Vlad T. Popescu

    Atul Gawande (n. 1965) este un medic chirurg de origine indiană, provenit dintr-o familie de doctori care au imigrat în SUA. 
     Cărţile acestui autor au fost primite de publicul larg cu mare entuziasm, de vreme ce odata devenite bestselleruri (Complicaţii, Pe muchie de cuţit, Pledoarie pentru checklist,  Better) au fost traduse în zeci de limbi încă de la apariţie. Dar nu acest succes răsunător m-a convins să citesc volumul Să vorbim despre moarte, din contră, numai la auzirea cuvântului bestseller întotdeauna am resimţit o vădită reticenţă, asociindu-l - în mod iraţional - cu acei oameni al căror singur merit este de a da din coate şi a vocifera (oare de ce?).
    Ceea ce m-a atras a fost titlul. Atât de mult încât subtitlul (Despre boală, medicină şi ce contează cu adevărat la sfârşitul vieţii) l-am observat abia pe la jumătatea cărţii, când eram deja extrem de necăjită, ca să nu zic furioasă, pe acest bestseller care mi-a înşelat cu totul aşteptările. 
    
    Adevărul e că speram să găsesc în această carte mărturii ale unor Lazări moderni, care descriu cu lux de amănunte viaţa de apoi. Nădăjduiam să am de-a face cu o ars moriendi, o artă de a muri pe cât de profundă, pe atât de înspăimântătoare. Sau, cel puţin, să citesc replicile memorabile ale unor muribunzi capabili să exprime încă peisajele întrevăzute prin luminiţa de la capătul tunelului. Dar, nu! 
    Pe a IV-a pagină a copertei sunt transcrise câteva citate ale unor critici, printre care şi acela din The Sunday Times, în care se spune că Să vorbim despre moarte este „O carte înţeleaptă şi curajoasă, ce pune probleme la care nimeni dintre noi nu vrea să se gândească.“ Părerea mea este că autorul e prea înţelept şi prea cumsecade pentru o astfel de temă. Fenomenul morţii (atât cât e el descris aici - mai deloc) nu e înfăţişat altfel decât ca un sfârşit cât se poate de firesc. Acum, nu zic că n-ar fi aşa, dar... 
    Câteva capitole bune vorbesc despre cât de important este pentru un bătrân să-şi trăiască ultima parte a vieţii în propria casă, fără a fi nevoit să stea în spital, printre străini. Atul Gawande oferă câteva cazuri, spre exemplificare. Cu toate insistenţele autorităţilor, Harry Truman - fost pilot în timpul Primului Război Mondial - refuză cu încăpăţânare să-şi părăsească locuinţa ameninţată de erupţia iminentă a unui vulcan. Nu-mi dau seama dacă ce a făcut (sau n-a făcut) bărbatul e mai degrabă curată nebunie decât o faptă eroică (aşa cum au considerat localnicii), cert este că acesta şi-a găsit în cele din urmă sfârşitul sub şuvoiul enorm de lavă.
„S-o ia naibii de treabă! îi răspunsese Truman. Am optzeci de ani şi, la optzeci de ani, am dreptul să fac tot ce-mi trece prin minte... Dacă e vorba să dispară locul ăsta, vreau să dispar şi eu odată cu el. Dacă-l pierd, oricum o să mor într-o săptămână.“
    Vârstnici - mai înţelepţi decât Harry Truman - care suferă de boli ce nu le permit să trăiască singuri şi ale căror rude nu îi pot ajuta în mod direct, sunt nevoiţi să apeleze la diverse Cămine de îngrijire ori aziluri. Însă simplul fapt că li se acordă adăpost şi hrană nu este suficient. Ei au nevoie şi de un scop:
„...cu toţii avem nevoie să ne devotăm unui lucru exterior nouă înşine, pentru ca viaţa noastră să fie suportabilă.“
   De aceea, un medic precum Bill Thomas, sub conducerea căruia se află Căminul de Îngrijire Chase Memorial, îşi propune să lupte contra plictiselii, singurătăţii şi neputinţei bătrânilor, adoptând nişte metode considerate - la prima vedere - nesocotite. Astfel, medicul aduce nu mai puţin de o sută de păsări, patru pisici, doi câini şi plante verzi, cu riscul de a transforma căminul într-o mini grădină zoologică. Chiar dacă la început unii sunt sceptici, iar alţii îşi arată temerile cu privire la imposibilitatea de a purta de grijă animalelor, ideea inovatoare a doctorului dă negreşit roade. Atât costurile pentru medicamente, cât şi decesurile scad considerabil. 

    Sunt prezentate şi poveştile unor bolnavi de cancer care luptă să supravieţuiască, agăţându-se uneori de firul fragil al tratamentelor aflate încă în stadiu experimental. Unul dintre aceste cazuri îl are în centru tocmai pe tatăl autorului, el însuşi doctor, ceea ce face ca relatarea să dobândească un vădit dramatism, întrucât medicul altădată detaşat (fie că vorbim de tată ori de fiul acestuia) nu poate să se sustragă afectivităţii. Atmaram Gawande are noroc şi reuşeşte să trăiască multă vreme după ce află de existenţa tumorei din coloana vertebrală, ajungând chiar să fie guvernator districtual.
 „Cumva, în loc să se agaţe de identitatea de o viaţă pe care o pierdea, el a reuşit s-o redefinească. Asta înseamnă să ai autonomie - poate că nu poţi controla circumstanţele vieţii, dar să fii stăpânul vieţii tale înseamnă să ai controlul asupra a ceea ce vrei să faci cu ea.“
     Una peste alta, după ce am parcurs întregul volum parcă n-am mai fost la fel de nemulţumită ca la început. Uşoara schimbare de perspectivă mi-a adus aminte de una dintre întrebările puse lui Dan Ariely: ce sendviş ai mânca mai întâi dacă ţi-ar fi foame şi ai avea unul bun şi altul mai puţin bun? În ceea ce priveşte această carte, se pare că prima jumătate este un fel de sendviş mai puţin grozav (ca să nu-i zic altfel). Şi, dacă aş merge şi mai departe şi mi-ar fi permisă o astfel de comparaţie, lectura Să vorbim despre moarte ar trebui să fie urmată de aceea remarcabilă a Dezastrului de la Cernobîl (care tratează cu adevărat tema morţii) al Svetlanei Aleksievici, fiindcă o gustare bună o neutralizează (cel puţin) pe alta fără savoare.
    Să vorbim despre moarte e o carte care te pune pe gânduri, însă nu neapărat prin conţinutul ei în sine, ci prin faptul că ştiind că citeşti o carte despre moarte începi să fii mai atent în jurul tău, să preţuieşti mai mult anumite lucruri cărora înainte nu le acordai importanţă. Vezi un bătrân în faţa ta şi înţelegi în alt mod decât până atunci că el nu mai are prea mult timp... chiar dacă ştii că poţi muri şi tânăr...

    P.S. Poate că voi aprecia mai mult această carte atunci când nu voi mai avea dreptul să afirm că sunt tânără. Poate că viziunea asupra timpului modificată de vârsta înaintată mă va face şi pe mine să îmi arăt entuziasmul în comentarii pe Goodreads, alături de nenumăraţii fani ai lui Atul Gawande. 




luni, 1 februarie 2016

Lumea privită printr-un nor de cărţi: Bohumil Hrabal, 'O singurătate prea zgomotoasă'

Bohumil Hrabal, O singurătate prea zgomotoasă, ed. Art, 2015
trad. de Sorin Paliga

    Într-una din zile un coleg din cancelarie a vrut să ştie cine citeşte Hrabal (lăsasem pe canapea volumul care i-a atras atenţia). După ce şi-a primit răspunsul - care l-a impresionat plăcut -, a urmat un fel de duet menit să-l elogieze pe scriitorul ceh. Unul aprecia umorul inconfundabil, altul profunzimea ideilor, unul - naturaleţea, celălalt - erudiţia. Amândoi ne minunam de sfârşitul fabulos al scriitorului care şi-a găsit moartea după ce a căzut de la etajul al cincilea al unui spital în timp ce încerca să hrănească porumbeii. Între timp, o colegă şi-a făcut apariţia şi a vrut să ştie despre ce autor vorbim şi, mai ales, ce scrie el. Eu una m-am cam blocat, ce să-i spui unui om care nu l-a citit pe Hrabal despre cărţile lui, mai ales dacă întrebarea e pusă mai mult de dragul conversaţiei şi intuiţia îţi spune că aşteaptă un răspuns simplu şi clarificator. Mai ales dacă tu vezi în romanul său un poem scris în proză, mai ales dacă pentru tine Hanta (protagonistul) e mai mult o metaforă decât un personaj. Să-i spui că, pentru tine, Hanta e cititorul feroce şi creatorul, în acelaşi timp? Să-i spui că tu-l vezi în Hanta pe Bohumil Hrabal, deşi eşti conştientă că pentru o astfel de confuzie dintre autor şi personaj tu însăţi i-ai penaliza pe copiii de clasa a V-a? Ori să-i zici că Bohumil scrie despre miracolul lecturii, despre creaţie, despre cenzură, despre bucuriile şi dezamăgirile vieţii. Nu, ar fi prea complicat. Aşa că îi zici că e vorba de un om care, aflat într-un subsol înţesat cu tot feluri de tomuri, mânuia o presă hidraulică în scopul de a recicla cărţile.
     Dar Bohumil nu e nici pe departe atât de simplu. De aceea, dacă ar exista un Dumnezeu al cărţilor care ar stabili intervalul de timp necesar fiecărei lecturi în parte, acesta ar fi de părere că Singurătatea prea zgomotoasă a lui Bohumil Hrabal ar avea nevoie de cel puţin 35 de ani - asta ca să fie el indulgent şi să nu zică 'o eternitate'.

Citate-bomboane (după expresia autorului însuşi):

"... înstrăinat şi însingurat, întorcându-mă de la muncă, păşesc în linişte şi într-o adâncă meditaţie pe străzi, trec pe lângă tramvaie, maşini şi pietoni într-un nor de cărţi..."

"...muncitorii de jos au migrat spre suprastructură, iar cei cu studii universitare lucrează ca muncitori. M-am împrietenit mai bine cu doi lucrători la canal, doi academicieni..."

"Cerurile nu sunt umane, iar omul care gândeşte astfel nu poate fi nici el uman."