miercuri, 27 aprilie 2016

Noi, de David Nicholls

David Nicholls, Noi, Ed. Litera, 2015
Trad. de Mirella Acsente

           
       Dacă aş citi un roman a cărui acţiune e plasată în contextul noilor tehnologii, cred că m-ar cuprinde un anume sentiment de vinovăţie. Şi, dacă romanul s-ar întâmpla să fie unul de dragoste, ba chiar cu happy end, atunci delictul ar fi resimţit din ce în ce mai puternic. Pentru a fi valoroasă, o operă literară care abordează tema iubirii trebuie să-şi aleagă“ personajele din timpuri cu cât mai desuete, cu atât mai fermecătoare, din oraşe precum Paris, Sankt Petersburg ori Londra (excepţiile fiind deosebit de rare). Ca şi când ar exista o puternică incompatibilitate între actualitate şi valoare, între dragoste şi modernitate...
       Într-un fel, mă aşteptam să depăşesc aceste prejudecăţi cu care am întâmpinat romanul Noi de David Nicholls, pe care nu-l voi mai rezuma, fiindcă scriitorul însuşi o face foarte bine la sfârşitul cărţii (lapsus: oare cum se mai numeşte acest procedeu prin care autorul/naratorul însuşi rezumă opera în chiar cuprinsul operei?). 
Câteva impresii:
- cartea se citeşte foarte uşor: nu implică nici pauze prea mari de gândire, nici descoperirea vreunor citate-comori;
- personajul-narator întreţine în permanenţă contactul cu cititorul, astfel încât îţi dă impresia că... pur şi simplu asculţi un prieten când ţi se confesează;
- am aflat că există posibilitatea să faci o baterie dintr-o... LĂMÂIE! (apoi am căutat pe net şi am găsit aici un filmuleţ demonstrativ).
- am apreciat umorul personajelor (şi, implicit, al scriitorului), dovada cea mai convingătoare că nu mi-am irosit timpul degeaba citind un roman sentimental (un exemplu: după ce protagonistul suferă un atac de cord, soţia vine de urgenţă la spital:

 ... Cum a fost?
 Puţin cam incomod. O apăsare în piept, ca şi cum cineva şi-ar fi băgat degetul în mine cumva...
 Ce dracư, Douglas...
 Sunt bine. Îmi pare rău că a trebuit să vii până aici.
 Păi, mă gândeam să nu mă bag, lasă-l să treacă prin operaţie singur, dar nu era nimic la televizor, aşa că... iată-mă!“ – p. 447 ) 

Varianta de rezumat a protagonistului:
„Un băiat creşte alături de o mamă pe care o idolatrizează şi de un tată pe care cu greu îl poate considera părintele lui. Se ceartă mult şi, când nu se ceartă, adeseori tac. Deşi bine intenţionat, tatăl este lipsit de imaginaţie, de inteligenţă emoţională, de empatie sau de alte chestii de genul acesta. Prin urmare, căsnicia părinţilor este plină de tensiune şi resentimente neexprimate, iar băiatul tânjeşte să scape de acolo. La fel ca mulţi adolescenţi, este puţin afectat şi iresponabil, şi nerăbdător să-şi continue viaţa şi să descopere cine este el cu adevărat. Dar mai întâi trebuie să suporte o vacanţă lungă şi plictisitoare, în care să cutreiere diverse muzee vechi şi pline de praf şi să-şi privească părinţii certându-se, apoi împăcându-se, apoi iar certându-se. Cunoaşte o fată, o rebelă care fugise de acasă şi care împărtăşeşte părerile lui despre Artă! Politică! Viaţă! Când tatăl lui îl insultă în public, băiatul fuge împreună cu fata, ignorând telefoanele îngrijorate ale părinţilor şi trăind din banii pe care îi fac el şi fata cântând pe stradă. Dar aventura îşi pierde farmecul. Fata are pentru el sentimente la care el nu poate să răspundă, în ciuda eforturilor. Întrebarea pe care o poartăde mulţi ani într-un colţ al munţii îşi cere acum răspunsul, aşa că pleacă într-un oraş unde nu cunoaşte pe nimeni şi se întreabă: Cine dracu sunt eu? Tatăl, cuprins de remuşcări, porneşte pe urmele lui şi îl găseşte.“ (pp. 457-458)


luni, 18 aprilie 2016

Marea trecere, de Cormac McCarthy

Cormac McCarthy, Marea trecere, Editura Polirom, Iaşi, 2012
Al doilea volum din Trilogia Frontierei
Trad. de Claudia Asănăchescu

          
           Dacă primul contact cu Mccarthy, prin Căluţii mei, căluţi frumoşi, s-a lăsat cu o uşoară dezamăgire din cauza stilului scriitorului, caracterizat prin abundenţa figurilor de stil, care dă o vădită impresie de artificialitate, a doua întâlnire cu autorul, prin Marea trecere (The crossing - 1994), s-a dovedit cu mult mai agreabilă. Nu-i vorba, în al doilea volum al Trilogiei Frontierei e zugrăvită aceeaşi lume înţesată de fapte care mai de care mai crude şi mai iraţionale, o lume nedreaptă ai cărei eroi sunt aceiaşi oameni din popor (hombre de la gente), oameni săraci, pentru care unicul adevăr este că moartea există. Şi, ca să nu cad în prăpastia patetismului inevitabil la care îndeamnă cartea lui Mccarthy, adaug că - în afara unicului adevăr al morţii - aceşti oameni par a avea un unic fel de mâncare: tortilla (fie simplă, fie cu fasole). Aceşti pribegi ai lumii ştiu să se exprime mai mult prin gesturi, fiindcă fluturarea mâinii, clătinarea capului, umerii ridicaţi ori zâmbetele sunt mult mai grăitoare decât simplele cuvinte. Tristeţea şi melancolia din Căluţii mei... au fost înlocuite aici cu o aură de tragedie, presărată uneori cu elemente magice sau miraculoase. 

          Protagonistul, Billy Parhman, e un alt puşti de 16 ani care pleacă de acasă, un fel de John Grady din Căluţii mei, căluţi frumoşi. De această dată însă adolescentul îşi părăseşte familia cu scopul de a duce personal, dincolo de graniţă, în Mexic, o lupoaică pe care a prins-o în capcană după nenumărate încercări. Naraţiunea capătă valenţe de realism magic în paginile destinate întâlnirii lui Billy cu bătrânul vânător la care merge pentru a se consulta. Acesta aduce mult cu un vraci capabil să schimbe cursul firesc al lucrurilor şi impresionează prin cunoştinţele vaste în privinţa animalului căutat. Băiatul află de la el că lupii sunt mult mai inteligenţi decât oamenii, deoarece viaţa le este guvernată de puternicul lor instinct de supravieţuire. Lupii îşi arată îndemânarea prin alegerea unor ascunzători dintre cele mai sigure, cum ar fi 
locurile în care Dumnezeu stă şi conspiră la distrugerea celor pe care le-a creat cu atâta suferinţă.“
     
Misiunea lui Billy nu poate fi îndeplinită deoarece e nevoit el însuşi să împuşte lupoaica atunci când nişte oameni care i-o confiscă se distrează pe seama suferinţei ei. După ce o îngroapă, Billy îşi vede de drum şi, la un moment dat, întâlneşte un pustnic de la care află lucruri interesante despre istorie, despre povestea unui om care a supravieţuit unei calamităţi şi care l-a căutat pe Dumnezeu. Aici se conturează tot mai mult ideea unei divinităţi ascunse şi mute, dar care nu încetează să prezinte interes. Dumnezeu este asociat cu necunoscutul şi cu inaccesibilul, el e un produs al imaginaţiei fiecăruia, şi de această fantezie ar depinde mântuirea: „Până la urmă, vom ajunge cu toţii să fim numai ceea ce am priceput din Dumnezeu.“

Mă aşteptam ca de la moartea lupoaicei şi a puilor ei nenăscuţi să nu mă mai surprindă nimic, însă au urmat nenumărate episoade emoţionante. Hotărârea fraţilor (Billy şi Boyd) de a merge pe urmele celor care le-au omorât părinţii şi care i-au furat caii antrenează o altă serie de peripeţii în urma cărora mezinul (Boyd) moare. 
         În afară de experienţele foarte dure care contribuie la maturizarea eroului, există şi unele scutite de violenţă, şi totuşi la fel de marcante. Printre acestea se numără „lecţia“ de erotism pe care Billy a primit-o din partea unei femei dintr-un circ ambulant. Băiatul o surprinde (involuntar) pe femeie spălându-se în râu: „Pielea îi era incredibil de albă. Părul negru de sub abdomen aproape că părea o neruşinare... Ea se întoarse şi, pentru o clipă, băiatul crezu că o să înceapă să cânte către soare. Deschise ochii şi-l văzu pe pod şi atunci se întoarse cu spatele ieşind uşurel din apă şi dispăru din raza lui vizuală... în timp ce soarele se ridica şi râul curgea mai departe, ca şi până atunci, dar nimic nu mai era la fel, şi nici nu credea că va mai fi vreodată.“

Impresionantă s-a dovedit şi istorisirea orbului care şi-a pierdut vederea după ce un superior, dorind să se răzbune pe el, i-a supt ochii, „iar apoi i-a scuipat, lăsându-i să atârne umezi, stranii, căzuţi pe obraji.“ Însă drama acestui personaj nu ia sfârşit odată cu orbirea deoarece omul care i-a furat-o nu e singurul care s-a comportat astfel şi nici ultimul în lume. Încă mai umblă printre noi căpcăuni care sug ochii oamenilor şi care nu vor dispărea niciodată. Bineînţeles, aceasta e o parabolă despre întunecarea minţii ori despre rătăcirile omului modern care se teme deopotrivă de necunoscut şi de certitudine. Acest om nu cunoaşte secretul pe care un simplu muncitor la circ îl ştie atât de bine, potrivit căruia în lumea asta masca spune adevărul“.

Ar fi multe de discutat despre Marea trecere, însă naraţiunea e atât de... intimă! Ca o poezie care-şi pierde savoarea-rostul-esenţa dacă e citită în public.

luni, 4 aprilie 2016

Căluţii mei, căluţi frumoşi, de Cormac McCarthy

Cormac McCarthy, Căluţii mei, căluţi frumoşi, Editura Polirom, 2011
Primul volum din Trilogia Frontierei
Trad. de Iulia Gorzo

           
          Se întâmplă uneori să ajungi la un autor nu fiindcă ţi-ai propus cu mult timp înainte, nici că te-ar fi atras titlul ori coperta vreunei cărţi a acestuia. Cineva aruncă într-o doară nişte vorbe-seminţe care vor încolţi în inima (ori mintea?) unui ins ce se află de faţă la momentul oportun. O astfel de vorbă-sămânţă a fost aruncată hăt departe, dincolo de ecranul computerului, pe când respectabilul domn Dan C. Mihăilescu prezenta o carte de la ora 5, iar una dintre consecinţe a fost încolţirea curiozităţii de a afla cine este acest Mccarthy pe care criticul literar l-a descoperit de curând şi pe care îl consideră atât de valoros (cartea prezentată nu era a lui Mccarthy, autorul fiind dat ca exemplu doar aşa, în treacăt).
            Aşa am ajuns la Cormac Mccarthy, al cărui nume doar îl auzisem (fără să ştiu măcar cum se scrie) şi la a sa Trilogie a Frontierei, care include, în ordine, volumele: Căluţii mei, căluţi frumoşi, Marea trecere şi Oraşele din câmpie.
            Titlul All the Pretty Horses (1992) s-a tradus Căluţii mei, căluţi frumoşi (2011) pentru că probabil cineva s-a gândit că diminutivul va îndepărta orice asociere cu acel videoclip mult mai celebru la noi decât cartea lui Mccarthy, nefiind vorba aici nici de doi, patru ori şase, ci de tăţi caii frumoş. Pot spune din capul locului că nu titlul m-a făcut să citesc această carte, animalul domestic ierbivor în cauză nesuscitându-mi vreun interes de-a lungul timpului.
Impresii de lectură
•Am fost uşor luată prin surprindere de stilul lui Mccarthy. La nivel grafic, sunt anulate liniile de dialog (replicile încep totuşi întotdeauna de la capătul rândului), ceea ce face dificilă identificarea clară a vocii naratorului şi a personajelor. Încă nu am găsit o justificare a acestei alegeri (şi, dacă totul ar fi permis pe lumea asta, aş spune că autorul s-a luat după Saramago, dar nu i-a ieşit).
•M-am întristat degeaba când am văzut atâtea greşeli gramaticale puse pe seama unor ţânci needucaţi, nişte derbedei în definitiv simpatici.
•Volumul de faţă m-a făcut să-mi aduc aminte cu câtă putere de convingere doamna de română din ciclul gimnazial ne încuraja să scriem (şi să apreciem) compuneri pompoase, siropoase, cu imagini precum: „o geană de lumină dansa graţios pe nişte frunze gingaşe şi fremătătoare care împodobeau pământul reavăn cu un covor viu şi multicolor...etc“ Asta pentru că am descoperit în Mccarthy pe romancierul cu stofă de poet (la fiecare pas e strecurată câte o figură de stil):
- „Iubea la cai ce iubea şi la oameni, sângele şi căldura sângelui care-i insufleţea[...] S-a întors călare pe întuneric.“ (p. 8);
             - „Calul lui Blevins stătea în potop ca spectrul unui cal.“ (p. 80)
 -  „Caii se suceau şi se opreau în loc, forme cenuşii în dimineaţa cenuşie.“ (116)
- „Era atât de palidă în lac, încât părea să ardă. Ca fosforescenţa dintr-un lemn înnegrit. Arzând rece. Ca luna arzând rece.“(p. 161).

Accentul pus pe plasticitatea limbajului mă face să-l calific drept un scriitor talentat, însă [nepermis de] artificial şi prea de modă veche. Iar lipsa mecanismelor ironiei e încă un motiv pentru care Cormac Mccarthy nu se va situa printre scriitorii mei preferaţi.
•Lectura nu s-a lăsat strunită cu prea mare uşurinţă, aşa că mă hotărâsem să vizionez între timp un film realizat după cartea lui Mccarthy cu acelaşi titlu, No Country for Old Men (2007). Cea mai mare greşeală a fost să mă instalez în faţa calculatorului cu o pizza din care-mi imaginam că voi mânca... Păi cum să înghiţi ceva dacă vezi vreo două ore numai sânge în faţa ochilor, oameni împuşcaţi, animale împuşcate, totul... împuşcat?! De fapt, din câte-am observat până acum, constanta cromaticii în opera lui Mccarthy este roşul aprins, roşul sângelui. Acuma... nu că aş fi eu vreo preţioasă, dar scriitorul ăsta „ne vorbeşte“ despre moarte cu prea mult sânge rece.
•După ce am terminat de citit Căluţii mei, căluţi frumoşi mi-am schimbat impresia iniţială şi am descoperit că îmi place Mccarthy, însă nu din prisma manierei sale de a scrie, ci datorită unor idei încântătoare, cum ar fi aceasta, rostită prin intermediul strămătuşii Alejandrei:   
„Nu există nimeni care să ne spună cum ar fi putut să fie. Jelim ce-ar fi putut să fie, dar ‹‹ar fi putut să fie›› nu există. N-a existat niciodată... Ceea ce nu se schimbă în istorie e lăcomia, nesăbuinţa şi o patimă pentru sânge, iar ăsta-i un lucru pe care se pare că nici măcar Dumnezeu – care ştie tot ce poate fi ştiut – nu-l poate schimba.“ (p. 269)

 şi
Matt Damon în
All the Pretty Horses (2000)
Despre ce e vorba?
John Grady Cole, un puşti de vreo 16 ani din San Angelo (Texas), pleacă în lumea mare pentru a găsi o viaţă mai bună, departe de vechea fermă de cai a familiei care i-ar fi putut asigura un viitor bun dacă nu era vândută. Este însoţit de prietenul său, Lacey Rawlins, alături de care trece ilegal graniţa spre Mexic. Între timp, celor doi li se alătură cu încăpăţânare un necunoscut pe nume Jimmy Blevis, care vrea să pară mai mare ca vârstă decât e în realitate. Aceşti puşti care îşi iau viaţa în propriile mâini se cred responsabili (şi chiar sunt) şi tratează cu seriozitate problemele, fiind maturizaţi înainte de vreme. John şi Lacey reuşesc să-i câştige încrederea proprietarului unei ferme, don Héctor Rocha y Villareal, la care devin îmblânzitori de cai. John Grady se îndrăgosteşte de fiica acestuia, Alejandra. Însă din cauza nesuferitului de Blevins vor fi luaţi prizonieri timp de şase săptămâni şi supuşi la tot felul de suferinţe într-o închisoare ciudată. Prin bunăvoinţa strămătuşii Alejandrei, John Grady şi Rawlins sunt eliberaţi, însă cu condiţia ca primul să n-o mai întâlnească pe fată. Până la urmă, John Grady se resemnează şi-şi vede în continuare de hoinăreala sa, iar Rawlins se întoarce acasă.

„Pe lume nu există monstru mai cumplit ca raţiunea...“
Realitatea universului propus de scriitorul american este dominată de cruzimea existenţei, de violenţa şi de marea de sânge vărsat din care se naşte uneori câte o floare a binelui. Într-o lume în care oameni fără nicio frică se joacă de-a dumnezeii luându-le vieţile semenilor lor, doar animalele promit puţină înţelegere, puţin ajutor. În romanul de faţă s-a întâmplat ca astfel de animale protectoare să fie reprezentate de caii, care sunt - pentru personaje - un fel de „măsură a tuturor lucrurilor“.  Pentru Rawlins, „un cal arătos e ca o femeie arătoasă... Mereu îţi dă mai multe bătăi de cap decât face. Unu care să-şi facă treaba şi atât, asta-i trebuie omului.“(p. 101) John Grady îşi face un obicei în a-i vorbi calului: „Calul avea din născare un pas bun şi el îi vorbea în timp ce călărea, îi spunea lucruri despre lume care, după ştiinţa lui, erau adevărate şi îi mai spunea lucruri pe care le credea adevărate, ca să vadă cum sunau odată rostite.“ (p. 273)
John Grady şi Lacey Rawlins sunt un fel de Don Quijote şi Sancho Panza aflaţi în căutarea unei lumi ideale. Ei s-au născut, poate, prea târziu ca să fie nişte cowboy veritabili. De aceea, e nevoie ca - din când în când - câte un bătrân înţelept să-i „sperie“ pe băieţi cu acest monstru cumplit care e realitatea. 
         De exemplu, deşi e principala piedică în calea fericirii celor doi, duena Alfonsa (strămătuşa Alejandrei) îi oferă lui John Grady tot felul de învăţăminte:„Cicatricile au puterea stranie de a ne aduce aminte că trecutul nostru e real.“ (p. 154) Tot aceasta îl îmbărbătează pe tânăr: „Până la urmă cu toţii ajungem să ne lecuim de sentimentele noastre. Cei pe care nu-i lecuieşte viaţa îi lecuieşte moartea.“ (p. 268) Ceea ce nu-nţeleg eu însă e motivul adevărat pentru care bătrâna vrea cu tot dinadinsul să-l despartă pe John de Alejandra.