''Dacă simţi adânc că te stăpâneşte o idee, asta e totul'' - E. Voynich, Tăunul

E. Voynich, Tăunul

Trad. de Otilia Cazimir şi Nicolae Guma, Editura Tineretului, 1958

    La scurt scurt timp după ce am citit Solenoidul d-lui Cărtărescu m-am hotărât să fac un exerciţiu de pedanterie. Mi-am zis: ia hai să fac o paradă de erudiţie şi să continui lectura pe verticală (de data asta) cu romanul care l-a fascinat atât de tare în copilărie pe eroul cărtărescian, Tăunul lui E. Voynich. (De fapt, ceea ce m-a urnit a fost curiozitatea de a afla ce fel de carte pentru 'oameni mari' poate smulge unui preadolescent lacrimi de crocodil).

    

    Şi, cum nu puteam citi această carte precum un copil inocent, am citit-o ca o domniţă a secolului al XIX-lea, cufundată într-o stare de pură nostalgie, încurajată fiind de o delicată dedicaţie scrisă pe prima pagină, cu cerneală albastră: 

„Lui Marcel, de la 'Moş Gerilă', cu tot dragul. Aurica. Tg. M. la 24 XII 1958.“ Oare ce-o mai  fi făcând micul Marcel acum? Dacă totul a mers bine trebuie să fie deja bunic...

    Prima parte a romanului pune în lumină personalitatea tânărului englez Arthur Burton, al cărui tată legitim a avut grijă să-i lase după moarte o avere frumuşică, dar şi nişte fraţi vitregi nesuferiţi. Singura alinare a lui Arthur este părintele Montanelli, cu care se consultă ori de câte ori vrea să se lămurească în privinţa oricărei neclarităţi întâmpinate la cursuri (studiază filosofia). 

    Chiar dacă romanul e presărat pe ici, pe colo cu fapte cât se poate de... previzibile (un prim exemplu ar fi adevărata identitate a duhovnicului Montanelli, tatăl lui Arthur, identitate întrevăzută de orice umil cititor), nu m-a dezamăgit, fiindcă aveam nevoie de puţină bălăceală într-o melancolică şi călduţă comoditate. Pe de altă parte, în pofida previzibilităţii, nu m-am putut abţine să nu încerc adeseori o anumită stare de încordare în care aveam inima strânsă cât un purice, însă eram totodată conştientă, ceea ce mă face să cred că, într-o anumită măsură, această stare era indusă de aşteptările mele trezite de romanul lui Mircea Cărtărescu.

    

    Dar, revenind la oile care păşteau în Italia anului 1830, îl vom regăsi pe Arthur Burton în ipostaza unui student dornic să fie util patriei sale adoptive, mânat de avânturi măreţe: „Să-mi dau viaţa pentru Italia, s-o eliberez din robie şi din sărăcie, să izgonesc pe austrieci şi să înfăptuiesc o republică independentă, care să nu cunoască alt stăpân afară de dumnezeu!“ În vederea îndeplinirii unor astfel de năzuinţe el se alătură unei organizaţii care reuneşte tineri la fel de ambiţioşi, însă nu la fel de devotaţi, întrucât din cauza trădării unuia dintre aceştia (tânărul Bolla care-i va fura şi iubita) e nevoit să îndure câteva zile de ocnă. 

    Odată eliberat, însă decepţionat din cauza amicilor şi dezamăgit până şi de răposata-i mamă care i-a ascuns adevărul despre tatăl lui natural, Arthur se hotărăşte să înceapă o nouă viaţă şi îşi înscenează sinuciderea. Se îmbarcă pe un vapor cu destinaţia America de Sud, care-l va duce - de fapt -  spre pierzanie.

    

    A doua parte surprinde revenirea lui Arthur în Italia în ipostaza Tăunului, pseudonimul lui Felice Rivarez, renumit gazetar satiric, care se va alătura unor scriitori ce luptă contra cenzurii şi contra iezuiţilor. Aici Tăunul o reîntâlneşte pe Gemma (fostă camaradă de luptă devenită, între timp, văduva lui Bolla) pe care iniţial o intrigă prin observaţiile lui caustice, dar pe care şi-o va apropia în cele din urmă.

    

   Partea a treia face din Tăun un fel de Nemesis al lui Philip Roth avant la lettre deoarece ambii protagonişti se împotrivesc religiei tatălui lor şi sunt guvernaţi de zeiţa răzbunării. Amestecul în tot felul de afaceri dubioase va determina închiderea Tăunului în închisoarea aflată sub atenţia părintelui Montanelli (devenit acum mare şi influent cardinal) care nu-şi recunoaşte iniţial fiul crezut mort. După ce-şi dezvăluie adevărata identitate, Tăunul se arată la fel de neîndurător (şi are şi de ce): 

„Cum vă trece prin minte că totul s-ar putea şterge, că aţi putea să mă prefaceţi iarăşi în Arthur cel de altădată? Pe mine, care am spălat vasele în tavernele spurcate, care am rânit grajdurile fermierilor, fiare mai crude decât vitele lor? Pe mine, care am fost clovn cu tichie şi clopoţel, într-un circ ambulant...? Pe mine, care am răbdat de foame, care am fost călcat în picioare şi scuipat, care întindeam mâna cerşind resturile de mâncare pline de mucegai şi eram alungat pentru că acelea erau dreptul câinilor?“

    Arthur îi propune tatălui să-şi lepede credinţa pe seama căreia pune toate suferinţele şi greşelile omeneşti, însă cardinalul monsignor Lorenzo Montanelli e nevoit să-şi trimită - fără voie - fiul la moarte pentru a doua oară, de data asta cu adevărat... La rândul său, episcopul îşi perde minţile şi moare în urma unui atac de cord (oare? ultima replică din roman, aparţinând lui Martini, prietenul credincios al Gemmei, lasă să se înţeleagă că poate fi vorba chiar şi de o sinucidere: „ - Ce zici, madonna? Un atac de cord e o explicaţie tot atât de verosimilă ca oricare alta...“).

   

    Acum, după ce m-am lămurit cum şi de ce Tăunul smulge lacrimile copiilor naivi şi sentimentali, nu-l mai văd ca pe o invitaţie la pedanterie, ci - în primul rând - ca pe un roman atât de plăcut precum li se pare rotofeilor rozalii nămolul călduţ şi odihnitor. În al doilea rând, făcând abstracţie de precaritatea estetică a romanului, Tăunul e admirabil prin temele insinuate (creaţia care-şi omoară creatorul, oamenii uniţi prin idei, şi nu prin legături de sânge, lupta cu cenzura, demnitatea umană, hybrisul etc.).

Despre cărţile care ne înşală - 'Să vorbim despre moarte', de Atul Gawande

Atul Gawande, Să vorbim despre moarte, ed. Litera, 2015

trad. de Vlad T. Popescu

    Atul Gawande (n. 1965) este un medic chirurg de origine indiană, provenit dintr-o familie de doctori care au imigrat în SUA. 

     Cărţile acestui autor au fost primite de publicul larg cu mare entuziasm, de vreme ce odata devenite bestselleruri (Complicaţii, Pe muchie de cuţit, Pledoarie pentru checklist,  Better) au fost traduse în zeci de limbi încă de la apariţie. Dar nu acest succes răsunător m-a convins să citesc volumul Să vorbim despre moarte, din contră, numai la auzirea cuvântului bestseller întotdeauna am resimţit o vădită reticenţă, asociindu-l - în mod iraţional - cu acei oameni al căror singur merit este de a da din coate şi a vocifera (oare de ce?).

    Ceea ce m-a atras a fost titlul. Atât de mult încât subtitlul (Despre boală, medicină şi ce contează cu adevărat la sfârşitul vieţii) l-am observat abia pe la jumătatea cărţii, când eram deja extrem de necăjită, ca să nu zic furioasă, pe acest bestseller care mi-a înşelat cu totul aşteptările. 
    
    Adevărul e că speram să găsesc în această carte mărturii ale unor Lazări moderni, care descriu cu lux de amănunte viaţa de apoi. Nădăjduiam să am de-a face cu o ars moriendi, o artă de a muri pe cât de profundă, pe atât de înspăimântătoare. Sau, cel puţin, să citesc replicile memorabile ale unor muribunzi capabili să exprime încă peisajele întrevăzute prin luminiţa de la capătul tunelului. Dar, nu! 
    Pe a IV-a pagină a copertei sunt transcrise câteva citate ale unor critici, printre care şi acela din The Sunday Times, în care se spune că Să vorbim despre moarte este „O carte înţeleaptă şi curajoasă, ce pune probleme la care nimeni dintre noi nu vrea să se gândească.“ Părerea mea este că autorul e prea înţelept şi prea cumsecade pentru o astfel de temă. Fenomenul morţii (atât cât e el descris aici - mai deloc) nu e înfăţişat altfel decât ca un sfârşit cât se poate de firesc. Acum, nu zic că n-ar fi aşa, dar... 
    Câteva capitole bune vorbesc despre cât de important este pentru un bătrân să-şi trăiască ultima parte a vieţii în propria casă, fără a fi nevoit să stea în spital, printre străini. Atul Gawande oferă câteva cazuri, spre exemplificare. Cu toate insistenţele autorităţilor, Harry Truman - fost pilot în timpul Primului Război Mondial - refuză cu încăpăţânare să-şi părăsească locuinţa ameninţată de erupţia iminentă a unui vulcan. Nu-mi dau seama dacă ce a făcut (sau n-a făcut) bărbatul e mai degrabă curată nebunie decât o faptă eroică (aşa cum au considerat localnicii), cert este că acesta şi-a găsit în cele din urmă sfârşitul sub şuvoiul enorm de lavă.

„S-o ia naibii de treabă! îi răspunsese Truman. Am optzeci de ani şi, la optzeci de ani, am dreptul să fac tot ce-mi trece prin minte... Dacă e vorba să dispară locul ăsta, vreau să dispar şi eu odată cu el. Dacă-l pierd, oricum o să mor într-o săptămână.“

    Vârstnici - mai înţelepţi decât Harry Truman - care suferă de boli ce nu le permit să trăiască singuri şi ale căror rude nu îi pot ajuta în mod direct, sunt nevoiţi să apeleze la diverse Cămine de îngrijire ori aziluri. Însă simplul fapt că li se acordă adăpost şi hrană nu este suficient. Ei au nevoie şi de un scop:

„...cu toţii avem nevoie să ne devotăm unui lucru exterior nouă înşine, pentru ca viaţa noastră să fie suportabilă.“

   De aceea, un medic precum Bill Thomas, sub conducerea căruia se află Căminul de Îngrijire Chase Memorial, îşi propune să lupte contra plictiselii, singurătăţii şi neputinţei bătrânilor, adoptând nişte metode considerate - la prima vedere - nesocotite. Astfel, medicul aduce nu mai puţin de o sută de păsări, patru pisici, doi câini şi plante verzi, cu riscul de a transforma căminul într-o mini grădină zoologică. Chiar dacă la început unii sunt sceptici, iar alţii îşi arată temerile cu privire la imposibilitatea de a purta de grijă animalelor, ideea inovatoare a doctorului dă negreşit roade. Atât costurile pentru medicamente, cât şi decesurile scad considerabil. 

    Sunt prezentate şi poveştile unor bolnavi de cancer care luptă să supravieţuiască, agăţându-se uneori de firul fragil al tratamentelor aflate încă în stadiu experimental. Unul dintre aceste cazuri îl are în centru tocmai pe tatăl autorului, el însuşi doctor, ceea ce face ca relatarea să dobândească un vădit dramatism, întrucât medicul altădată detaşat (fie că vorbim de tată ori de fiul acestuia) nu poate să se sustragă afectivităţii. Atmaram Gawande are noroc şi reuşeşte să trăiască multă vreme după ce află de existenţa tumorei din coloana vertebrală, ajungând chiar să fie guvernator districtual.

 „Cumva, în loc să se agaţe de identitatea de o viaţă pe care o pierdea, el a reuşit s-o redefinească. Asta înseamnă să ai autonomie - poate că nu poţi controla circumstanţele vieţii, dar să fii stăpânul vieţii tale înseamnă să ai controlul asupra a ceea ce vrei să faci cu ea.“

     Una peste alta, după ce am parcurs întregul volum parcă n-am mai fost la fel de nemulţumită ca la început. Uşoara schimbare de perspectivă mi-a adus aminte de una dintre întrebările puse lui Dan Ariely: ce sendviş ai mânca mai întâi dacă ţi-ar fi foame şi ai avea unul bun şi altul mai puţin bun? În ceea ce priveşte această carte, se pare că prima jumătate este un fel de sendviş mai puţin grozav (ca să nu-i zic altfel). Şi, dacă aş merge şi mai departe şi mi-ar fi permisă o astfel de comparaţie, lectura Să vorbim despre moarte ar trebui să fie urmată de aceea remarcabilă a Dezastrului de la Cernobîl (care tratează cu adevărat tema morţii) al Svetlanei Aleksievici, fiindcă o gustare bună o neutralizează (cel puţin) pe alta fără savoare.

    Să vorbim despre moarte e o carte care te pune pe gânduri, însă nu neapărat prin conţinutul ei în sine, ci prin faptul că ştiind că citeşti o carte despre moarte începi să fii mai atent în jurul tău, să preţuieşti mai mult anumite lucruri cărora înainte nu le acordai importanţă. Vezi un bătrân în faţa ta şi înţelegi în alt mod decât până atunci că el nu mai are prea mult timp... chiar dacă ştii că poţi muri şi tânăr...

    P.S. Poate că voi aprecia mai mult această carte atunci când nu voi mai avea dreptul să afirm că sunt tânără. Poate că viziunea asupra timpului modificată de vârsta înaintată mă va face şi pe mine să îmi arăt entuziasmul în comentarii pe Goodreads, alături de nenumăraţii fani ai lui Atul Gawande. 

Lumea privită printr-un nor de cărţi: Bohumil Hrabal, 'O singurătate prea zgomotoasă'

Bohumil Hrabal, O singurătate prea zgomotoasă, ed. Art, 2015

trad. de Sorin Paliga

    Într-una din zile un coleg din cancelarie a vrut să ştie cine citeşte Hrabal (lăsasem pe canapea volumul care i-a atras atenţia). După ce şi-a primit răspunsul - care l-a impresionat plăcut -, a urmat un fel de duet menit să-l elogieze pe scriitorul ceh. Unul aprecia umorul inconfundabil, altul profunzimea ideilor, unul - naturaleţea, celălalt - erudiţia. Amândoi ne minunam de sfârşitul fabulos al scriitorului care şi-a găsit moartea după ce a căzut de la etajul al cincilea al unui spital în timp ce încerca să hrănească porumbeii. Între timp, o colegă şi-a făcut apariţia şi a vrut să ştie despre ce autor vorbim şi, mai ales, ce scrie el. Eu una m-am cam blocat, ce să-i spui unui om care nu l-a citit pe Hrabal despre cărţile lui, mai ales dacă întrebarea e pusă mai mult de dragul conversaţiei şi intuiţia îţi spune că aşteaptă un răspuns simplu şi clarificator. Mai ales dacă tu vezi în romanul său un poem scris în proză, mai ales dacă pentru tine Hanta (protagonistul) e mai mult o metaforă decât un personaj. Să-i spui că, pentru tine, Hanta e cititorul feroce şi creatorul, în acelaşi timp? Să-i spui că tu-l vezi în Hanta pe Bohumil Hrabal, deşi eşti conştientă că pentru o astfel de confuzie dintre autor şi personaj tu însăţi i-ai penaliza pe copiii de clasa a V-a? Ori să-i zici că Bohumil scrie despre miracolul lecturii, despre creaţie, despre cenzură, despre bucuriile şi dezamăgirile vieţii. Nu, ar fi prea complicat. Aşa că îi zici că e vorba de un om care, aflat într-un subsol înţesat cu tot feluri de tomuri, mânuia o presă hidraulică în scopul de a recicla cărţile.

     Dar Bohumil nu e nici pe departe atât de simplu. De aceea, dacă ar exista un Dumnezeu al cărţilor care ar stabili intervalul de timp necesar fiecărei lecturi în parte, acesta ar fi de părere că Singurătatea prea zgomotoasă a lui Bohumil Hrabal ar avea nevoie de cel puţin 35 de ani - asta ca să fie el indulgent şi să nu zică 'o eternitate'.

Citate-bomboane (după expresia autorului însuşi):

"... înstrăinat şi însingurat, întorcându-mă de la muncă, păşesc în linişte şi într-o adâncă meditaţie pe străzi, trec pe lângă tramvaie, maşini şi pietoni într-un nor de cărţi..."

"...muncitorii de jos au migrat spre suprastructură, iar cei cu studii universitare lucrează ca muncitori. M-am împrietenit mai bine cu doi lucrători la canal, doi academicieni..."

"Cerurile nu sunt umane, iar omul care gândeşte astfel nu poate fi nici el uman."

Există şi victorii fără lupte: Indignare - Philip Roth

   Philip Roth, Indignare, ed. Polirom, 2009

trad. Radu Pavel Gheo

    Nimic nu mă poate îndârji mai tare decât o recenzie negativă a unei cărţi al cărei autor îmi e drag. M-am hotărât să continui seria scrierilor lui Philip Roth cu romanul Indignare după ce am citit câteva opinii ale unor cititori în general nesatisfăcuţi. Asta nu înseamnă că nu aş înţelege că e normal ca părerile să fie împărţite, ba din contră, mă bucură diversitatea impresiilor (Fericiţi cei ce scriu recenzii negative căci acelora le voi fi cititor fidel!)

   Mi-a plăcut Indignarea fiindcă, deşi Roth are 75 de ani când o scrie, cartea emană tinereţe şi prospeţime. Mi-a mai plăcut şi fiindcă mi-am adus aminte cu mare plăcere de o perioadă pe cât de dificilă, pe atât de plăcută, aceea a studenţiei (o studenţie cunoscută doar de provincialii veniţi la facultăţile din oraşele mari).

   Opera autorului are ca dominantă integrarea istoriei individuale în marea istorie a umanităţii (ciuruită de tot felul de războaie care se întrec - mai ales - în a atinge la cel mai înalt nivel absurdul). Aici, îl surpindem pe tânărul newarkez Marcus Messner în timpul războiului din Coreea - care s-a desfăşurat între anii 1950-1953 şi la care participă şi Statele Unite ale Americii. Tatăl lui Marcus (un măcelar kosher excesiv de grijuliu) resimte independenţa fiului său - care, în fond, e foarte cuminte şi studios - ca pe o adevărată dramă:
„ - Bine, dar eu de unde să ştiu ce se întâmplă cu tine? De unde să ştiu ce faci tu acolo? Ai putea să faci orice!“ (Nu, zău!) Acest lucru îl seacă pe tânărul de şaptesprezece ani care decide să se mute la un colegiu din Winesburg, în statul Ohio, la o distanţă considerabilă de casa părinţilor săi. 

   Nici la Winesburg nu o duce prea bine - din cauza colegilor din camerele de cămin pe care e nevoit să le schimbe, fapt care atrage atenţia decanului Caudwell, care îi cere socoteală. Marcus îi relatează că cei doi foşti colegi de cameră îl împiedicau în a se concentra suficient asupra studiilor. Alimentat de interogatoriul indiscret al decanului, elevul al cărei singură religie era zecele pe linie îşi mărturiseşte ateismul: „Sunt întru totul capabil să duc o existenţă morală fără să pun bază pe nişte credinţe imposibil de demonstrat... care... nu sunt altceva decât nişte poveşti de adormit copiii...“

    La pagina 72 naratorul (Marcus Messner) îşi dezvăluie condiţia de prizonier neînsufleţit aflat in illo tempore, mort care trăieşte doar prin amintirile sale. Surpriza asta o aşteptam de la Roth şi m-am bucurat că acest roman mi-a amintit de o serie de scriitori, printre care Edgar Allan Poe, care are o povestire - al cărei titlu nu-l mai ţin minte - în care naratorul e decedat, Sartre - mai ales cel din Greaţa şi din ...uşile închise, Saramago, Kafka et Co. Dar tocmai aceste surprize oferite cititorilor împătimiţi după suspans şi tărâmuri ale incertitudinii constituie - pentru recenziile negative ale Indignării  - un motiv întemeiat pentru care opera lui Roth nu mai poate stârni o relectură. Adică, după ce ţi-a fost satisfăcută curiozitatea, romanul nu mai are nimic de oferit a doua oară. Şi totuşi, pe mine m-au cucerit meditaţiile lui Marcus asupra morţii (chiar dacă în cele din urmă am aflat că, de fapt, el nu era mort, ci muribundul soldat de 19 ani trimis în războiul din Coreea ca pedeapsă aplicată în urma refuzului dârz de a participa la slujbele religioase ţinute în cadrul colegiului tradiţionalist din Wineburg):

• „Oare ăsta să fie rostul eternităţii: să îţi baţi capul cu toate fleacurile trăite de-a lungul vieţii?... cum fiecare viaţă e unică, poate că şi fiecare viaţă de după moarte e unică. Poate că fiecare poartă o amprentă nepieritoare a unei vieţi de după moarte diferite de toate celelalte.“

•„... eu am o bănuială zdravănă că şi aici se poate muri... Nu există nici un fel de uşi... Unica direcţie (deocamdată?) este numai înapoi.“

    Cu acest roman am aflat:
- că există şi victorii fără lupte, ceea ce nu duce decât la debusolarea cuceritorilor
- că există lucruri care indiferent cât de neplăcute ar fi, ele trebuie făcute
- că sentimentele „îţi pot juca festele cele mai urâte“
- că trebuie să te fereşti de oamenii slabi

- că indignarea faţă de prostie şi faţă de ipocrizia unei epoci îţi poate pricinui un necaz mai mare decât venitul acasă la ore târzii...

    Chiar dacă Indignarea lui Roth nu e primul (nici al doilea şi nici al 99-lea) roman pe lista de re-lecturi, nu înseamnă că mă voi despărţi prea curând de ideile lui pe care le-aş compara nu cu nişte bomboane - care odată ce le-ai savurat au dispărut - ci cu nişte bijuterii pe care le aşezi într-un cufăr pentru o vreme fiindcă nu le poţi purta zilnic.

Ocara adusă providenţei - Philip Roth, 'Nemesis'

Philip Roth, Nemesis, Ed. Polirom, Bucureşti, 2011 

   

    Când sunt puşi faţă-n faţă cu opera unui autor pe care nu l-au mai citit unii lectori încearcă - cel puţin pe jumătate - un anume sentiment de neîncredere, întrebându-se dacă va reuşi scriitorul ăsta să îi cucerească. Un ochi citeşte cu îndoială, altul e îngăduitor şi oferă totuşi o şansă cărţii care are dreptul măcar să încerce să se apere.

    Pe lângă noduri în papură, ochiul care se îndoieşte are tendinţa de a cuprinde alte orizonturi, lectura fiind încetinită prin aprofundarea unor detalii care nu ar merita prea multă atenţie. De exemplu, dacă ar fi să citeşti romanul Nemesis al lui Philip Roth, în loc să-ţi vezi de citit, începi să cauţi pe hartă statul în care se desfăşoară acţiunea romanului, după care mergi şi mai departe, ajungând până la a-i desena steagul care arată cam aşa:

Steagul statului New Jersey

    Te uiţi lung la mica operă de artă şi te întrebi asupra semnificaţiilor, însă nu izbuteşti să-i pătrunzi tainele. De ce ar fi reprezentative pentru statul New Jersey două femei, una fluturând un fes roz pe un băţ, alta cărând nişte flori, amândouă sprijinindu-se de o stemă pe care e aşezat un cal (bine, să zicem, simbol al libertăţii, al forţei, însă ce poate însemna un fes roz?)?

    După ce ţi-ai reluat - în cele din urmă - lectura, constaţi că eşti nevoit s-o întrerupi din cauza unei lacune ce îţi aminteşte - ironia sorţii! - că la orele de biologie nu ai fost mereu atent. Te întrebi ce înseamnă poliomielita. După ce afli că denumeşte o boală infecţioasă care poate fi paralitică sau nonparalitică (în funcţie de gravitatea situaţiei), te interesezi asupra întregului ei istoric, de la apariţie (1880) şi până la descoperirea tardivă a vaccinurilor menite s-o distrugă. Îţi atrage atenţia o bizarerie: anumiţi bolnavi de poliomielită puteau fi trataţi (nu numai după cum anunţă romanul, ci şi în realitate!) cu ajutorul unor plămâni de fier care asigurau ventilaţie artificială. Vizionezi clipul femeii care-şi petrece 60 de ani într-un astfel de plămân de fier şi te gândeşti cât de norocos eşti. 

    Din acest moment lectura ta se înalţă pe temelia celor câtorva informaţii care - paradoxal - au împiedicat-o de la cursul ei firesc, iar ochiul neîncrezător se închide.

     Protagonistul romanului, Eugen Cantor, poreclit Bucky, este un tânăr profesor de educaţie fizică şi, totodată, supraveghetor al terenului de sport pe timpul verii în cartierul Weequahic din Newark. Unul dintre regretele sale este acela de a nu fi putut participa la cel de-al Doilea Război Mondial din cauza dioptriilor lui crescute. Totuşi, acest neajuns este  compensat prin admiraţia de care se bucură domnul Cantor din partea băieţilor care vin să se joace softball ori alte jocuri şi jucării. Dar voia bună izvorâtă din exerciţiile fizice şi diferitele sporturi practicate aici e întreruptă de epidemia de poliomielită care ia amploare pe zi ce trece în nefericitul an 1944. La început, necunoscându-se nici cauza şi nici antidotul, orbitau în jurul acestei boli tot felul de mituri dintre cele mai absurde, potrivit cărora poliomielita ar fi răspândită de caniculă, de câini, de pisici ori de muşte, organizându-se chiar o campanie intitulată Plesneşte musca!

    Spre dezamăgirea lui Bucky, autorităţile recomandă copiilor să stea departe de terenul sportiv şi, în aceste condiţii, supraveghetorul acceptă propunerea prietenei sale, Marcia, de a merge în tabăra de la Indian Hill, un fel de refugiu din calea poliomielitei. În plus, şi în această tabără erau copii pe care să-i spupravegheze şi de a căror prietenie să se bucure, însă mustrările de conştiinţă nu îi dau pace fiindcă în oraşul său mor băieţii lui dragi. Absurdul poartă haina ţesută din copiii morţi, printre care şi Alan, băiatul plin de vitalitate care era nevoit să stea într-o cutie „în care cineva de doisprezece ani rămânea veşnic de doisprezece ani. Noi, ceilalţi, trăim şi îmbătrânim odată cu trecerea zilelor, dar el rămâne de doisprezece ani. Trec milioane de ani, iar el are tot doisprezece.“ (p. 74)

    Perfecţiunea relaţiei d-lui Cantor cu fata doctorului Steinberg, amplificată de bunăstarea de la Indian Hill (unde cu toţii fac pe indienii, în timp ce alţii mor pe capete) te îndreptăţeşte să crezi că ai de-a face cu un roman „slăbuţ“ (prea sunt toate roz- aidoma fesului de pe steag!), însă dacă ajungi în acest punct, clar, ai fost păcălit. Fiindcă de-abia de acum încolo încep surprizele oferite de autor. Domnul Cantor aduce poliomielita în tabără, după care el însuşi se îmbolnăveşte, fapt ce îl determină să nu-i mai permită Marciei să-l viziteze, despărţindu-se pentru totdeauna.

    O altă surpriză vizează personajul-narator, a cărui identitate este dezvăluită sumar abia la pagina 120 (este unul dintre băieţii de pe terenul de sport: Arnie Mesnikoff) şi pe care îl vom regăsi şi la final, unde relatează despre modul în care intrat în posesia istoriei d-lui Cantor pe care l-a reîntâlnit în 1971.

      Se pare că Zeiţa Răzbunării, Nemesis, pune cu totul stăpânire pe d-l Cantor care întoarce spatele Dumnezeului evreilor, în contul căruia trece toate nedreptăţile suferite:  „Dumnezeu mi-a ucis mama la naştere. Dumnezeu mi-a dat un hoţ drept tată. Când abia trecusem de douăzeci de ani, Dumnezeu mi-a dat poliomielită...“ (p. 280) 

    Arnie (personajul-narator) deplânge înţelegerea limitată asupra lucrurilor pe care o are d-l Cantor, a cărui aversiune faţă de Dumnezeu (pe care îl consideră „un vrăjmaş“ şi „un geniu rău“) îl apropie de eroii unui Saramago (şi, în special, de cei din Evanghelia după Isus Cristos). 

    Concluzionând, de acum încolo Philip Roth nu va mai fi „scriitorul ăsta“, ci unul dintre autorii contemporani favoriţi, care se remarcă prin talentul său de a insinua cele mai profunde idei prin intermediul unor descrieri obiective - în realitate, această neutralitate este doar un înveliş al sensibilităţii -, prin ironia fină cu care ascunde un dramatism autentic şi, nu în ultimul rând, prin curajul de a relua o temă controversată: ocara adusă providenţei.

   P.S.  Ochiul închis care se îndoia se deschide acum înspre interior şi nu vrea să părăsească universul romanului. Neavând suficiente mijloace, e ajutat de urechea care-i oferă una dintre melodiile populare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dulceagă şi siropoasă, acea melodie ascultată de d-l Cantor în duminicile în care îşi amintea de Marcia:

 „...and when the night is new,/ I'll be looking at the moon,/ But I'll be seeing you“

   

Noii alchimişti răspund visătorilor - Étienne Perrot: 'Visele şi viaţa'

Visele şi viaţa, Étienne Perrot, ed. Nemira, 2015

Visele şi viaţa nu este întocmai o carte scrisă de Étienne Perrot. Este un volum ce reuneşte treizeci de serii de interpretări de vise, realizate între 1978-1979, la postul de radio France-Inter, în cadrul emisiunii „Totul sfârşeşte prin a se adeveri“. E drept că analizele lui Étienne Perrot ocupă un loc deosebit de important, însă nu trebuie uitaţi nici Henri Gougaud şi Jacques Pradel, ale căror observaţii fac posibil un dialog  bazat - mai ales - pe spontaneitate şi intuiţie în comentarea viselor ascultătorilor.

În calitate de traducător şi continuator al ideilor din a doua jumătate a vieţii lui C.G. Jung, Étienne Perrot se autoproclamă drept un nou alchimist, a cărui teorie vine în completarea psihanalizei freudiene şi a psihologiei profunzimilor (propusă de Jung). Conducându-se după modelul clasic al celor despre care se spune că prefăceau plumbul în aur, noul alchimist este de părere că realitatea noastră de toate zilele poate fi îmbunătăţită prin acordarea unei atenţii deosebite viselor. Cu alte cuvinte,  autorul propune o nouă terapie bazată pe împărtăşirea, comentarea ori notarea lor. Chiar dacă interpretarea nu e una „corectă“, „această eroare ne va conduce la o rectificare şi la o mai mare supleţe faţă de interior.“ (p. 197)

            Astfel stând lucrurile, în calitate de visători (la propriu!), ne revine întrebarea: cum putem noi şti care este atitudinea [potrivită] pe care visul ne îndeamnă s-o adoptăm în aşa fel încât să ne meargă bine când ne trezim? Spre soluţionarea unei atari probleme, Perrot ne îndeamnă să fim cât se poate de obiectivi şi să înţelegem că visele ne pot comunica fie simbolic (simbolurile fiind plurivalente), fie în mod concret. De asemenea, trebuie avută în vedere şi situaţia în care ni se transmite să facem ceva ce în realitate nu trebuie făcut.

O informaţie care mi-a atras atenţia în mod deosebit – ce s-ar putea încadra în bună măsură într-o rubrică de genul Ştiaţi că...? – face referire la perioada anului în care visăm cel mai mult. Este vorba de intervalul mai-iunie, în care activitatea inconştientă se intensifică „fiindcă atunci suntem în rezonanţă cu natura.“(p. 220)

Interpretările lui Étienne Perrot pot fi aplicate cu succes viselor oricăruia dintre noi, chiar dacă – cine va citi cartea va încuviinţa această părere – autorul exagerează cu noua lui alchimie, căzând într-o altă extremă (ceea ce el însuşi îi reproşa lui Freud) fără să-şi dea seama. Iar dacă cineva îndrăzneşte să spună că nu visează sau că uită visele, să încerce să vorbească un timp despre acest domeniu (sau măcar să citească această carte) şi o să aibă o surpriză. Oricum, până la primăvară mai e timp...!

N.B. Oare cei 36 de ani care despart prima ediţie a acestei cărţi de apariţia ei în 2015, la editura Nemira, justifică slabul ecou pe care psihanalistul francez îl are la noi? Din păcate abia cu acest articol i s-a dat volumului de faţă startul ratingului pe www.goodreads.com :( 

Copilăria umanităţii - Laur de Evgheni Vodolazkin

    Deşi am un mare chef să mă văicăresc pe câteva pagini că am dat cu greu de romanul lui Evgheni Vodolazkin  – cu toată bogăţia recenziilor care s-au ocupat de el – mă voi rezuma doar la notarea câtorva impresii.

    Pe de o parte, am  descoperit în Laur copilăria umanităţii, cu naivitatea celor care credeau că dacă în cărţi s-a scris despre androgini, Minotaur, Tezeu ori firul Ariadnei, asta certifică şi existenţa reală a acestor personaje. Cu logica inocentă a celor care considerau necesară existenţa antipozilor („Odată ce recunoaştem că pământul e rotund, suntem pur şi simplu obligaţi să admitem că oamenii de pe partea asta a pământului merg cu capul în jos!“). Cu certitudinea săvârşirii sfârşitului lumii la anul 7000. Cu simplitatea şi candoarea Evului Mediu care, în mersul său de-a buşilea, descoperă existenţa Americii.

    Pe de altă parte, în Laur am aflat un roman modern prin ideile referitoare la relativitatea timpului, prin importanţa acordată dimensiunii spirituale/dezvoltării individului, prin interogaţia asupra existenţei liberului arbitru şi, nu în ultimul rând, prin subtilitatea de care dă dovadă autorul în conturarea trăsăturilor personajelor. Vizionarul Ambrogio e de părere că timpul nu există, iar stareţul Inokentiu compară mişcarea timpului cu o spirală ce presupune "o retrăire a noului, dar nu de la zero. Cu amintirea celor retrăite înainte..." În aceeaşi manieră de cititor implicat mă întreb: să fi străbătut mintea vreunui medieval astfel de idei? Răspunsul mi-l dau totuşi, deşi în minte, chiar dacă ştiu că e o întrebare retorică. Astfel, cu toate că există diverse idei inovatoare proprii timpurilor moderne, Vodolaskin reuşeşte să recreeze atmosfera Evului Mediu, însă pe înţelesul nostru, iar ceea ce-l ajută este, adeseori, umorul fin şi surprinderea unor detalii semnificative. Un exemplu de frază care pur şi simplu m-a captivat se găseşte la sfârşitul romanului (după ce Ambrozie devine Laur şi locuieşte în peşteră): „Ursul a venit la Laur şi i s-a plâns de geruri, de lipsa hranei şi de dezordinea din viaţa lui.“

    În plus, Laur mi-a amintit de acea perioadă a copilăriei mele în care mergeam cu regularitate la biserică, citeam talismanul în drum spre şcoală şi în care era nevoie ca orice gând ori fapt să sufere un „examen al validării“: oare asta e păcat în faţa lui Dumnezeu? De altfel, o perioadă senină, binecuvântată, însă la al cărei mod de viaţă am renunţat, din fericire. Şi tocmai fiindcă autorul nu şi-a propus ca prin cartea lui să propovăduiască religia creştină, după cum însuşi mărturiseşte, a făcut să nu abandonez romanul de cum am aflat că protagonistul este profund religios (ca să nu-i zic bigot).

     În altă ordine de idei, nu-mi amintesc să fi vărsat până acum o lacrimă la niciuna dintre lecturile mele până la scena în care Arseni o asistă pe Ustina la naşterea copilului mort şi atunci când rukineţul speră din răsputeri că femeia iubită nu a murit, în ciuda evidenţei.

     Ca o dilemă rămasă după parcurgerea întregului roman ar fi întrebarea naivă şi mediocră : de ce Arseni nu s-a gândit nici măcar o dată că dragostea lui pentru Ustina dusă la extrem prin comunicarea dincolo de moarte prin puterea cuvântului poate fi o ofensă adusă providenţei? Şi o întrebare infinit mediocră: de ce Ustina nu-i dă niciun semn? Asta ar întări ideea că viaţa de după moarte nu există, că indiferent de smerenia, speranţa şi eforturile lui, adevărata salvare e imposibilă?

     În loc de tăcere, care ar fi ea însăşi grăitoare, romanul lui Vodolaski ar răspunde acestor întrebări - dacă ar putea - cu o bătaie de aripi, cu nişte fire de iarbă verde ori cu nişte picături de rouă.