Marea trecere, de Cormac McCarthy

Cormac McCarthy, Marea trecere, Editura Polirom, Iaşi, 2012

Al doilea volum din Trilogia Frontierei

Trad. de Claudia Asănăchescu

          

           Dacă primul contact cu Mccarthy, prin Căluţii mei, căluţi frumoşi, s-a lăsat cu o uşoară dezamăgire din cauza stilului scriitorului, caracterizat prin abundenţa figurilor de stil, care dă o vădită impresie de artificialitate, a doua întâlnire cu autorul, prin Marea trecere (The crossing - 1994), s-a dovedit cu mult mai agreabilă. Nu-i vorba, în al doilea volum al Trilogiei Frontierei e zugrăvită aceeaşi lume înţesată de fapte care mai de care mai crude şi mai iraţionale, o lume nedreaptă ai cărei eroi sunt aceiaşi oameni din popor (hombre de la gente), oameni săraci, pentru care unicul adevăr este că moartea există. Şi, ca să nu cad în prăpastia patetismului inevitabil la care îndeamnă cartea lui Mccarthy, adaug că - în afara unicului adevăr al morţii - aceşti oameni par a avea un unic fel de mâncare: tortilla (fie simplă, fie cu fasole). Aceşti pribegi ai lumii ştiu să se exprime mai mult prin gesturi, fiindcă fluturarea mâinii, clătinarea capului, umerii ridicaţi ori zâmbetele sunt mult mai grăitoare decât simplele cuvinte. Tristeţea şi melancolia din Căluţii mei... au fost înlocuite aici cu o aură de tragedie, presărată uneori cu elemente magice sau miraculoase. 

          Protagonistul, Billy Parhman, e un alt puşti de 16 ani care pleacă de acasă, un fel de John Grady din Căluţii mei, căluţi frumoşi. De această dată însă adolescentul îşi părăseşte familia cu scopul de a duce personal, dincolo de graniţă, în Mexic, o lupoaică pe care a prins-o în capcană după nenumărate încercări. Naraţiunea capătă valenţe de realism magic în paginile destinate întâlnirii lui Billy cu bătrânul vânător la care merge pentru a se consulta. Acesta aduce mult cu un vraci capabil să schimbe cursul firesc al lucrurilor şi impresionează prin cunoştinţele vaste în privinţa animalului căutat. Băiatul află de la el că lupii sunt mult mai inteligenţi decât oamenii, deoarece viaţa le este guvernată de puternicul lor instinct de supravieţuire. Lupii îşi arată îndemânarea prin alegerea unor ascunzători dintre cele mai sigure, cum ar fi „locurile în care Dumnezeu stă şi conspiră la distrugerea celor pe care le-a creat cu atâta suferinţă.“
     

Misiunea lui Billy nu poate fi îndeplinită deoarece e nevoit el însuşi să împuşte lupoaica atunci când nişte oameni care i-o confiscă se distrează pe seama suferinţei ei. După ce o îngroapă, Billy îşi vede de drum şi, la un moment dat, întâlneşte un pustnic de la care află lucruri interesante despre istorie, despre povestea unui om care a supravieţuit unei calamităţi şi care l-a căutat pe Dumnezeu. Aici se conturează tot mai mult ideea unei divinităţi ascunse şi mute, dar care nu încetează să prezinte interes. Dumnezeu este asociat cu necunoscutul şi cu inaccesibilul, el e un produs al imaginaţiei fiecăruia, şi de această fantezie ar depinde mântuirea: „Până la urmă, vom ajunge cu toţii să fim numai ceea ce am priceput din Dumnezeu.“

Mă aşteptam ca de la moartea lupoaicei şi a puilor ei nenăscuţi să nu mă mai surprindă nimic, însă au urmat nenumărate episoade emoţionante. Hotărârea fraţilor (Billy şi Boyd) de a merge pe urmele celor care le-au omorât părinţii şi care i-au furat caii antrenează o altă serie de peripeţii în urma cărora mezinul (Boyd) moare. 
         În afară de experienţele foarte dure care contribuie la maturizarea eroului, există şi unele scutite de violenţă, şi totuşi la fel de marcante. Printre acestea se numără „lecţia“ de erotism pe care Billy a primit-o din partea unei femei dintr-un circ ambulant. Băiatul o surprinde (involuntar) pe femeie spălându-se în râu: „Pielea îi era incredibil de albă. Părul negru de sub abdomen aproape că părea o neruşinare... Ea se întoarse şi, pentru o clipă, băiatul crezu că o să înceapă să cânte către soare. Deschise ochii şi-l văzu pe pod şi atunci se întoarse cu spatele ieşind uşurel din apă şi dispăru din raza lui vizuală... în timp ce soarele se ridica şi râul curgea mai departe, ca şi până atunci, dar nimic nu mai era la fel, şi nici nu credea că va mai fi vreodată.“

Impresionantă s-a dovedit şi istorisirea orbului care şi-a pierdut vederea după ce un superior, dorind să se răzbune pe el, i-a supt ochii, „iar apoi i-a scuipat, lăsându-i să atârne umezi, stranii, căzuţi pe obraji.“ Însă drama acestui personaj nu ia sfârşit odată cu orbirea deoarece omul care i-a furat-o nu e singurul care s-a comportat astfel şi nici ultimul în lume. Încă mai umblă printre noi căpcăuni care sug ochii oamenilor şi care nu vor dispărea niciodată. Bineînţeles, aceasta e o parabolă despre întunecarea minţii ori despre rătăcirile omului modern care se teme deopotrivă de necunoscut şi de certitudine. Acest om nu cunoaşte secretul pe care un simplu muncitor la circ îl ştie atât de bine, potrivit căruia „în lumea asta masca spune adevărul“.

Ar fi multe de discutat despre Marea trecere, însă naraţiunea e atât de... intimă! Ca o poezie care-şi pierde savoarea-rostul-esenţa dacă e citită în public.