Marea trecere, de Cormac McCarthy

Cormac McCarthy, Marea trecere, Editura Polirom, Iaşi, 2012

Al doilea volum din Trilogia Frontierei

Trad. de Claudia Asănăchescu

          

           Dacă primul contact cu Mccarthy, prin Căluţii mei, căluţi frumoşi, s-a lăsat cu o uşoară dezamăgire din cauza stilului scriitorului, caracterizat prin abundenţa figurilor de stil, care dă o vădită impresie de artificialitate, a doua întâlnire cu autorul, prin Marea trecere (The crossing - 1994), s-a dovedit cu mult mai agreabilă. Nu-i vorba, în al doilea volum al Trilogiei Frontierei e zugrăvită aceeaşi lume înţesată de fapte care mai de care mai crude şi mai iraţionale, o lume nedreaptă ai cărei eroi sunt aceiaşi oameni din popor (hombre de la gente), oameni săraci, pentru care unicul adevăr este că moartea există. Şi, ca să nu cad în prăpastia patetismului inevitabil la care îndeamnă cartea lui Mccarthy, adaug că - în afara unicului adevăr al morţii - aceşti oameni par a avea un unic fel de mâncare: tortilla (fie simplă, fie cu fasole). Aceşti pribegi ai lumii ştiu să se exprime mai mult prin gesturi, fiindcă fluturarea mâinii, clătinarea capului, umerii ridicaţi ori zâmbetele sunt mult mai grăitoare decât simplele cuvinte. Tristeţea şi melancolia din Căluţii mei... au fost înlocuite aici cu o aură de tragedie, presărată uneori cu elemente magice sau miraculoase. 

          Protagonistul, Billy Parhman, e un alt puşti de 16 ani care pleacă de acasă, un fel de John Grady din Căluţii mei, căluţi frumoşi. De această dată însă adolescentul îşi părăseşte familia cu scopul de a duce personal, dincolo de graniţă, în Mexic, o lupoaică pe care a prins-o în capcană după nenumărate încercări. Naraţiunea capătă valenţe de realism magic în paginile destinate întâlnirii lui Billy cu bătrânul vânător la care merge pentru a se consulta. Acesta aduce mult cu un vraci capabil să schimbe cursul firesc al lucrurilor şi impresionează prin cunoştinţele vaste în privinţa animalului căutat. Băiatul află de la el că lupii sunt mult mai inteligenţi decât oamenii, deoarece viaţa le este guvernată de puternicul lor instinct de supravieţuire. Lupii îşi arată îndemânarea prin alegerea unor ascunzători dintre cele mai sigure, cum ar fi „locurile în care Dumnezeu stă şi conspiră la distrugerea celor pe care le-a creat cu atâta suferinţă.“
     

Misiunea lui Billy nu poate fi îndeplinită deoarece e nevoit el însuşi să împuşte lupoaica atunci când nişte oameni care i-o confiscă se distrează pe seama suferinţei ei. După ce o îngroapă, Billy îşi vede de drum şi, la un moment dat, întâlneşte un pustnic de la care află lucruri interesante despre istorie, despre povestea unui om care a supravieţuit unei calamităţi şi care l-a căutat pe Dumnezeu. Aici se conturează tot mai mult ideea unei divinităţi ascunse şi mute, dar care nu încetează să prezinte interes. Dumnezeu este asociat cu necunoscutul şi cu inaccesibilul, el e un produs al imaginaţiei fiecăruia, şi de această fantezie ar depinde mântuirea: „Până la urmă, vom ajunge cu toţii să fim numai ceea ce am priceput din Dumnezeu.“

Mă aşteptam ca de la moartea lupoaicei şi a puilor ei nenăscuţi să nu mă mai surprindă nimic, însă au urmat nenumărate episoade emoţionante. Hotărârea fraţilor (Billy şi Boyd) de a merge pe urmele celor care le-au omorât părinţii şi care i-au furat caii antrenează o altă serie de peripeţii în urma cărora mezinul (Boyd) moare. 
         În afară de experienţele foarte dure care contribuie la maturizarea eroului, există şi unele scutite de violenţă, şi totuşi la fel de marcante. Printre acestea se numără „lecţia“ de erotism pe care Billy a primit-o din partea unei femei dintr-un circ ambulant. Băiatul o surprinde (involuntar) pe femeie spălându-se în râu: „Pielea îi era incredibil de albă. Părul negru de sub abdomen aproape că părea o neruşinare... Ea se întoarse şi, pentru o clipă, băiatul crezu că o să înceapă să cânte către soare. Deschise ochii şi-l văzu pe pod şi atunci se întoarse cu spatele ieşind uşurel din apă şi dispăru din raza lui vizuală... în timp ce soarele se ridica şi râul curgea mai departe, ca şi până atunci, dar nimic nu mai era la fel, şi nici nu credea că va mai fi vreodată.“

Impresionantă s-a dovedit şi istorisirea orbului care şi-a pierdut vederea după ce un superior, dorind să se răzbune pe el, i-a supt ochii, „iar apoi i-a scuipat, lăsându-i să atârne umezi, stranii, căzuţi pe obraji.“ Însă drama acestui personaj nu ia sfârşit odată cu orbirea deoarece omul care i-a furat-o nu e singurul care s-a comportat astfel şi nici ultimul în lume. Încă mai umblă printre noi căpcăuni care sug ochii oamenilor şi care nu vor dispărea niciodată. Bineînţeles, aceasta e o parabolă despre întunecarea minţii ori despre rătăcirile omului modern care se teme deopotrivă de necunoscut şi de certitudine. Acest om nu cunoaşte secretul pe care un simplu muncitor la circ îl ştie atât de bine, potrivit căruia „în lumea asta masca spune adevărul“.

Ar fi multe de discutat despre Marea trecere, însă naraţiunea e atât de... intimă! Ca o poezie care-şi pierde savoarea-rostul-esenţa dacă e citită în public.

Apologia ratării neliniştite - Peter Handke, Într-o noapte întunecată ies din casa mea liniştită

       Peter Handke - Într-o noapte întunecată ies din casa mea liniştită, Editura Paralela 45, Piteşti, 2007

Într-o noapte întunecată ies din casa mea liniştită de Peter Handke este un roman care - sub nicio formă - nu trebuie citit în mijloacele de transport în comun. Şi asta nu pentru că formatul cărţii n-ar fi unul cât se poate de suav - ca să poată genera neplăceri lectorilor-acrobaţi -, ci fiindcă scheletul romanului (partea de început, până pe la pagina 59, când începe „să se întâmple ceva“) necesită o atenţie deosebită, întrucât e bogat în descrieri întrerupte din când în când de „ameninţările“ naratorului cu privire la urmarea imediatei relatări a uimitoarei întâmplări trăite de erou. Uneori, nici liniştea nu pare a fi suficientă lecturii, întrucât m-am surprins în căsuţa mea confortabilă şi liniştită fie citind frazele de câteva ori, fie citindu-le cu voce tare. Alteori, mă surprindeam repezindu-mă la pixul roşu pentru a corecta nenumăratele greşeli de tipar (dar să trecem peste acest aspect).

      Un farmacist pasionat cu adevărat de ciuperci, care e nevoit să împartă casa cu soţia sa de care - în fapt - s-a separat, trăieşte o experienţă inexplicabilă. Într-una din zile, aflându-se într-o pădure de la marginea sătucului austriac izolat şi bizar, Taxham, farmacistul cade inconştient în urma unor lovituri repetate, date de nu-se-ştie-cine-sau-ce. După ce se dezmeticeşte, ajunge într-o cârciumă unde constată că şi-a pierdut vocea. Aici întâlneşte un fost campion de schi şi un autor de poezii nescrise cu care urmează să întreprindă o călătorie cu maşina. Cele două noi cunoştinţe nu sunt mirate de faptul că „şoferul“ nu vorbeşte, ba chiar stabilesc cu nonşalanţă itinerarul, iar farmacistul nu protestează în faţa planului lor. Primul popas e făcut la casa văduvei care - în toiul nopţii, fără vreun motiv [declarat] - îl bate cu neînduplecare pe farmacist, lăsându-i răni grave care (bizar!) nu sunt observate a doua zi de cei doi însoţitori. Aceştia din urmă sunt prea preocupaţi de propriile persoane.

      
    Poetul povesteşte că a visat cum o crainică îi anunţă necrologul cu o nefirească satisfacţie, accentuând asupra lipsei de valoare a operei sale. Acesta se înscrie în seria personajelor - scriitori pseudorataţi (în sensul că, deşi nu a dat dovada talentului său scriindu-şi opera, are conştiinţa genialităţii sale şi, totodată, e - metafizic - neliniştit), în suita căreia va intra - peste 18 ani de la apariţia romanului de faţă - protagonistul Solenoidului cărtărescian (a cărui ratare, totuşi, e anihilată prin scrierea jurnalului). Astfel se justifică ideea unei aventuri având ca mobil lupta cu ratarea, căci poetul „nostru“ e animat până în măduva oaselor de dorinţa de a realiza o capodoperă şi, de aceea, porneşte la drum: „Un şir de ratări şi căderi! Spunea dama de la radio şi eu mă vedeam cum rânjesc în somn, cu gura deschisă de la o ureche la cealaltă. Aşteptaţi voi numai, gândeam eu, nici măcar nu mi-am scris cartea. Şi o să fie o carte cum nu mai există o alta, pe care să nu o poţi simţi ca o carte, care nu va cadra cu imaginea de carte, nu va putea fi percepută concret, şi totuşi o carte cum nu mai există alta.“(p. 76)

      
    Chiar şi fosta vedetă naţională, schiorul, care se remarcase prin performanţa sa, încearcă din răsputeri să menţină aura de campion, însă eşuează şi el după mai multe tentative de a se reprofila. Aventura pe care cei trei pasageri o resimt ca fiind periculoasă, aflată la limita ilegalităţii, presupune - în primul rând - călătoria spre sinele necunoscut. În calitate de rataţi neliniştiţi, ei se încred într-un iluzoriu timp răbdător, care le va oferi răgazul necesar salvării lor. Una dintre piedicile nereuşitei este inadaptarea socială, sugerată prin metafora vitezei desprinsă din cuvintele schiorului : „Este necesar să te adaptezi vitezei. Cine nu reuşeşte asta devine incapabil să-şi trăiască viaţa [...] vitezele [...] m-au lecuit de acel sentiment al meu de Of! Eu! şi numai eu!, fără ca eu să devin cu mai puţin eu.“(p. 88) Dacă poetul şi sportivul se integrează cu uşurinţă printre oamenii întâlniţi în diversele localităţi vizitate şi au tendinţa de a părăsi scopul lor comun, singur protagonistul păstrează neîntreruptă conştiinţa ţelului. Fostul farmacist intuieşte şi el, ca şi schiorul (dar pe o altă cale) că reţeta fericirii este detaşarea, depersonalizarea: „Dar de fiecare dată... când am simţit ceva ce poate fi denumit fericire, era de parcă m-aş fi înălţat deasupra mea...“ (p. 101)

      
    Oraşul Santa Fe, destinaţia celor trei, este ceea ce poetul numeşte „Lumea ca o patrie“ , este ceea ce noi am putea numi celebra reţea de socializare a Facebook-ului (şi acum mă întreb: oare scriitorul a fost inspirat de lumea virtuală a internetului?): „Cei mai mulţi dintre cei care populau strada nu erau numai ocupaţi exclusiv cu ei înşişi, dar erau şi vedete pentru ei înşişi. Această apariţie era obişnuită mai ales la mulţimea de adolescenţi şi avea, mai ales prin apariţia lor în grup, ceva înveselitor şi îmbucurător. Lumea ca patrie, spuse poetul uitându-se la grupa de tineri ce se plimba liberă pe stradă şi pe lângă care abia te puteai strecura, sau la acea pereche ce îşi căuta fiecare pe faţa celuilalt propria reflectare şi după ce o găseau se apropiau şi mai mult şi deveneau de două ori sau chiar de trei ori mai tandri, sau la câte unul care stătea singur?singură în semiîntuneric şi se mângâia sau lăsa vântul de noapte să o facă. [...] Lângă un foc aprins sub cerul liber se arătă într-un cărucior un sugar, care părea că tocmai a învăţat să stea în fund şi care ţipa şi gesticula aşa de tare înspre un adult care frigea un miel, de parcă el ar fi fost comandantul suprem de la faţa locului şi în acelaşi timp privea în jur la spectatori, să vadă dacă aceştia îl admirau în mod corespunzător.“ (pp. 103-105) 

      
    Muţenia eroului, spiritul său critic, plăcerea cu care citea epopeile medievale, luciditatea sa sunt câteva piese ale puzzle-ului care poate înfăţişa figura acestuia în calitate de scriitor (povestitor). Una dintre revelaţiile aventurii sale este că transpunerea în scris a poveştii îi dă acesteia viaţa (însufleţirea) de care are nevoie: „Lasă odată inima ta să sângereze şi vorbeşte! Ce prost este un cap când este numai cap, oricât de mare ar fi...“ (p. 154) Iar văduva, femeia căutată, fosta învinsă, întăreşte această credinţă a sa, prin îndemnul spre creaţie: „Muţenia ta nu e o linişte. Este adevărat că pentru o vreme ţi-a mărit lumea. Dar cu cât rămâi mai mult timp singur, cu atât mai mult muţenia ta devine o primejdie şi într-un final o primejdie de moarte.“ (p. 181) 

      
    Astfel, Într-o noapte întunecată... oferă nu numai o poveste fantastică a unui farmacist pus pe aventură, ci şi o invitaţie în generosul Univers al lui „ca şi cum totul era firesc“ (deşi nu era cu niciun chip!), o serie de parabole despre cearta dintre bărbaţi şi femei, dar şi dintre părinţi şi copii, despre defectele şi calităţile omeneşti, despre Realitate şi despre atâtea şi atâtea altele.