Naratorul saltului în timp: Gelozia, de Alain Robbe-Grillet

Alain Robbe-Grillet, Gelozia

Editura Art, 2011, trad. de Raluca Dincă

Deşi se încadrează în aceeaşi direcţie literară a noului roman francez, Gelozia (La Jalousie, 1957) aparţine unei etape de creaţie caracterizată prin erotism, prin exploatarea unei „autobiografii fantasmatice“ şi printr-o (şi mai mare) ambiguizare a perspectivei, distanţându-se astfel de opera prin care s-a făcut cunoscut Alain Robbe-Grillet, romanul Gumele.

Subiectul Geloziei s-ar putea rezuma în două-trei fraze. Un bărbat căsătorit (Franck) o vizitează adeseori pe vecina sa (A...), proprietara unei plantaţii de bananieri din Africa. Întâlnirile lor se desfăşoară după acelaşi tipic: Franck e poftit la masă, se aşază la o distanţă nepermis de mică faţă de A..., îi vorbeşte în şoaptă şi se bucură de întreaga ei atenţie într-un cadru netulburat de lumina lămpii. La un moment dat femeia îl însoţeşte pe Franck într-o călătorie cu maşina, care se va defecta (ca din întâmplare ori chiar din întâmplare), ceea ce va duce la prelungirea şederii lor.

Povestea în sine nu are nimic extraordinar, dar tehnicile folosite de autor n-au cum să nu exercite asupra lectorului o vie curiozitate şi o atenţie deosebită fiindcă stilul scriitorului, caracterizat prin minuţioase descrieri, menite să nu exprime mai mult decât ceea ce se vede cu ochiul liber, îl poate înşela pe cititor abătându-l de la dezlegarea enigmei acestui roman. Cu ambiguizarea perspectivei eram deja familiarizată prin intermediul Gumelor, însă acolo avem de-a face cu mai multe voci narative, pe când aici e una singură.

Rezolvarea enigmei principale constă în înţelegerea paradoxalei subiectivităţi-obiective. În Gelozia, cel care relatează despre vizitele bizare ale lui Franck păstrează „alura“ unui narator obiectiv prin relatarea la persoana a III-a, prin descrierile amănunţite ale decorului, însă discursul devine un adevărat monolog deoarece – cu fiecare ocazie -  povestitorul meditează, se plânge ori e confuz:

• „Dacă te uiţi de aproape, din spate, cocul lui A... pare să fie destul de complicat. E greu să-i urmăreşti şuviţele atât de bine împletite: pe ici, pe colo, găseşti mai multe soluţii, dar în alte părţi nu-i dai de cap.[...] Şi din profil cocul lui A te induce în eroare.“ (p. 31).
• „Pesemne că A... tocmai s-a spălat pe cap; altfel, nu s-ar apuca să se pieptene în miezul zilei. Şi-a întrerupt mişcările; probabil că a terminat cu acea parte.“(pp. 40-41)

            Cum nu are dreptul să pătrundă în intimitatea personajelor, naratorul se consolează cu un cadru uşor distanţat, uşor distorsionat, ca atunci când cineva ascultă zgomotele din spatele unei uşi dincolo de care nu poate să treacă sau ca atunci când altcineva priveşte de afară printre dungile alungite ale jaluzelelor. Nu întâmplător - după cum subliniază şi traducătoarea Raluca Dincă -, pentru a exprima ambivalenţa termenului, romanul lui Robbe-Grillet trebuia să fie tradus prin Gelozeaua (pentru a păstra atât sensul de „gelozie“, cât şi pe acela de „jaluzea“ ale cuvântului „la jalousie“).

O efracţie ar fi deja un privilegiu enorm la care aspiră totuşi acest narator, nevoit să se mulţumească şi cu puţin – pentru moment –, mişcându-se în iluzoriul univers al lui „poate că“. Această dorinţă de a avea acces la ceea ce nu i se cuvine (din considerente morale ori practice) e un atribut al oricărui gelos, chinuit de bănuieli pe care nu le poate verifica. În ceea ce priveşte identitatea acestuia, trebuie s-o recunosc, am fost tentată să trişez şi am descoperit în urma căutărilor pe internet că el e soţul gelos al lui A... Însă nu am fost în totalitate de acord, fiindcă nu se spune pe niciunde în carte că femeia ar fi căsătorită, aşa cum nu se spune nici că ar fi văduvă sau celibatară, iar singurul indiciu al prezenţei naratorului-personaj ar fi scaunul în plus de la masa care le e servită personajelor. Ar putea fi, în egală măsură, băiatul de culoare îndrăgostit de stăpâna lui europeancă. Ar putea fi chiar soţul ei, însă (de ce nu?!) decedat, aflat într-un univers paralel, asistând neputincios la infidelitatea de necondamnat (întru totul, cel puţin) a femeii lui. Ar putea chiar să nu existe sub nicio formă ori ar putea să fie toţi, pe rând. 

De fapt, nu contează decât obsesia redată printr-o altă tehnică folosită de autor, aceea a repetiţiei. Modalităţile ei de realizare se bazează fie pe reluarea unor scene folosind acelaşi limbaj (schimbându-se doar anumite detalii), fie pe exprimarea aceleiaşi idei folosind exemple diferite. N-am mai întâlnit până acum o astfel de tehnică în care naratorul pare să facă salturi în timp de câte ori are chef, să călătorească în acelaşi trecut pe care să-l vadă din unghiuri diferite. Iată doar două variantă ale aceleiaşi scene, aceea în care Franck omoară o scutigeră de care A... e oripilată:

varianta 1 •„Nu-i ceva ieşit din comun să dai peste tot felul de miriapode [...]. Tăcut în tot acest timp, Franck o priveşte din nou pe A... Apoi, fără să scoată vreun zgomot, se ridică de pe scaun ţinând şervetul în mână. Îl face cocoloş şi se apropie de perete... Franck ia şervetul de pe perete, după care striveşte ceva pe podea, apăsând cu piciorul pe plintă.“ (pp. 37-38)

varianta 2 •„Fără să spună nimic, Franck se ridică de pe scaun ţinând prosopul în mână; îl face cocoloş, se apropie discret de perete şi striveşte creatura. După care o zdrobeşte cu piciorul pe podeaua din dormitor.“ (p. 100)

Pe de altă parte, dincolo de maniera în care e descrisă, scutigera însăşi pare să fie o altă variaţiune a aceleiaşi teme (gelozia). Numeroasele picioare ale acestei gângănii (potrivit wikipedia, ea are nu mai puţin de 15 perechi de picioare) ar putea simboliza numeroasele combinaţii pe care le realizează mintea gelosului care, în lipsă de suficiente informaţii, rulează aceleaşi idei, la nesfârşit.

Dincolo de insecte şi alţi demoni, Gelozia oferă şi o interesantă critică adusă cititorilor naivi, care se mulţumesc să povestească evenimentele dintr-o carte, ignorând complet stilul, sau tehnicile scriitorului, aşa cum fac Franck şi A... care se delectează cu acelaşi roman:

„... niciodată n-au emis vreo judecată de valoare...; dimpotrivă, vorbeau despre locuri, întâmplări, personaje, ca şi cum ar fi fost vorba de lucruri reale: un loc de care ei şi-ar fi amintit (undeva în Africa), oameni pe care i-ar fi cunoscut împreună sau despre care li s-ar fi povestit. În conversaţiile lor, s-au ferit mereu să aducă în discuţie caracterul verosimil, coerenţa sau vreun alt merit al povestirii.“ (p. 50)

În ceea ce mă priveşte, tare aş vrea să aflu părerea altor cititori cu privire la Gelozia lui Robbe-Grillet, fiindcă încă mă macina multe întrebări, tocmai de aceea am încercat să-l înţeleg pe autor uzând de arme şi de strategii diferite, cum ar fi desenul de mai jos, care mi-a adus aminte că am acelaşi talent pe care-l aveam pe la 6-7 ani. Dar dacă atunci aş fi pictat la fel nu e ca şi cum am recuperat un desen al trecutului? Poate... numai că atunci nu-l întâlnisem pe Robbe-Grillet.

Vedere cu infidelităţi (în faţa plantaţiei de bananieri) şi gelos cu scutigeră în mână

Permeabilitatea romanului: „Gumele“, de Alain Robbe-Grillet

Alain Robbe-Grillet, Gumele, Editura pentru Literatură Universală, 1967

Trad. de Dumitru Ţepeneag, prefaţă de Lidia Bote

Nu mi-aş fi imaginat că un roman modern cu personaje lipsite de interioritate m-ar putea fascina vreodată şi, între noi fie vorba, uitasem că poate exista aşa ceva. În nenumăratele fişe bibliografice pe care trebuie să le parcurgă orice student de la Litere se strecoară – fără doar şi poate – şi opera vreunui reprezentant al noului roman francez. Dar, în ceea ce mă priveşte, hazardul a făcut să nu fiu dintre acei studenţi care dau din cap aprobativ după fiecare vorbă spusă de profesori, să nu frecventez cursurile cele mai plictisitoare, să nu citesc tot ce mi s-a cerut… (fiindcă ce lectură poate fi mai captivantă decât aceea care nu ți se cere?!). Din păcate, acest şir de să nu-uri m-a condus, inevitabil, la neşansa de a nu-l fi citit mai devreme pe acela care a fost supranumit „papa noului roman francez“: nimeni altul decât Alain Robbe-Grillet.

Totuși, în această primăvară a sosit vremea să nu mi se ceară să-l citesc pe Robbe-Grillet și, paradoxal, m-am conformat. E curios lucru cum de m-am ataşat tocmai acum (îmi vine să continui: la bătrâneţe, ca să mă las purtată de automatismul acestui clişeu numai să-i fac un pic în ciudă scriitorului-teoretician) de un autor înfumurat, binecunoscut pentru  râsul lui batjocoritor, atoateştiutor ori sardonic, aruncat nu fără generozitate câte unui intervievator umilit şi încordat, care se teme să nu-l deranjeze cu ceva astfel încât întrevederea - obţinută şi-aşa cu mari eforturi - să ia sfârşit cât ai clipi. Una dintre justificările pentru o astfel de bizarerie a gustului ar putea-o oferi celebrele vorbe ale lui Iulius Cezar, care s-ar traduce aici prin : iubesc aroganţa, dar urăsc pe arogant... Căci din 2008 încoace Robbe-Grillet-arogantul devine el însuşi un personaj cu destinul relativ fixat în paginile scrierilor lui, pe care indiferent, dar in-di-fe-rent ce ar face, nu ai cum să-l urăşti (oricât de naivi am vrea să fim unii dintre noi când citim)... tocmai fiindcă e un personaj.

Romanul Gumele (1953)  mi-a dezvăluit una dintre multiplele şi contradictoriile feţe ale lui Alain Robbe-Grillet: scriitor pe cât de ambiguu, pe atât de interesant, pe cât de incomod, pe atât de incitant, autor care îşi afirmă cu pathos oroarea faţă de clişee.

Personajele lui Robbe-Grillet trăiesc într-un fel de prezent etern, ca nişte animăluţe care se bucură la fel de mult de întoarcerea stăpânului după ce a lipsit o zi întreagă, dar şi după o absenţă de două ori de nouă minute. Modul în care e măsurat timpul nu poate să nu şocheze fiindcă e surprins în deplinătatea lui: secundele sunt numărate fără ca vreuna să fie omisă: un, doi, trei, patru... tic-tac, tic-tac (şi tot aşa, fiindcă în roman nu există aceste puncte de suspensie!). Anunţuri întregi (fără valoare literară în afara contextului operei) sunt înfăţişate cititorului care e de părere că s-ar putea lipsi de o atare maculatură. Lectorul poate să sară peste aceste fragmente, ori să le citească din te miri ce motiv (chiar și din snobism), dar - oricum ar fi-, nu are cum să nu se întrebe: până unde va merge cu îndrăzneala acest narator care fără nici o jenă îi înşiră în faţa ochilor o realitate de care credea că scăpase odată cufundat în paginile cărţii. Iată doar una dintre descrierile ce se vor a fi făcute cu maximă obiectivitate, ca şi cum privirea naratorului ar concura cot la cot cu o adevărată camera de filmat:

„O felie de roşie într-adevăr fără cusur, tăiată la maşină dintr-un fruct de-o simetrie perfectă. Miezul dinspre margine, compact şi omogen, de-un roşu frumos, chimic, e strâns din toate părţile dintr-o fâşie de piele lucitoare şi scobitura unde stau înşirate seminţele, galbene, bine proportionate, fixate într-un strat subţire de gelatină verde de-a lungul unei proeminenţe care-i formează inima. Aceasta, de un roz-pal şi cam granulos, începe, oarecum nesigur, din partea inferioară printr-un mănunchi de vinişoare albe, dintre care una ajunge până către seminţe. Sus de tot s-a produs un accident abia vizibil: colţul unei pieliţe, dezlipit de miez pe un milimetru sau doi, se ridică imperceptibil.“ (p. 190)

Cunoaşterea acestei lumi a suprafeţelor prin descrieri minuţioase nu conturează nici atmosfera ori culoarea locală, nici nu caracterizează, chiar şi indirect, personajele. Scriitorul nu mai e un pictor al realităţii (aşa cum i-am putea socoti pe împătimiții după descrieri, cum sunt Balzac, Zola, ori Stendhal), ci un adevărat relativist. În loc să ofere indicii de descifrare a romanului, această aglomerare de informaţii nu face decât să-i adâncească şi mai mult ambiguitatea (cuvânt-cheie în opera autorului).

La un prim nivel al lecturii, intriga din Les Gommes întreţine iluzia că ne aflăm în faţa unui roman poliţist. Detectivul Wallas pleacă pe urmele celui care l-a omorât pe universitarul Daniel Dupont în propria casă. Dar, cum de la aparenţă la esenţă e o cale lungă, cine nu suportă să fie amăgit e obligat să urce câteva trepte pe calea receptării… şi să fie atent mai mult la aventura povestirii, şi mai puţin la povestirea aventurii (sfat pe care un critic precum Jean Ricardou l-ar da oricărui cititor al romanului contemporan).

Încă din Prolog cititorul beneficiază de o anumită cheie de dezlegare a misterului la care personajele însele nu au acces: e înfăţişată pătrunderea criminalului, un oarecare Garinati care execută cu neîndemânare ordinele superiorului său, nereuşind decât să-i provoace o rană profesorului, și nu moartea, așa cum se stabilise.

Pe parcursul celor cinci capitole evenimentele sunt relatate din perspectivele diferite ale personajelor, însă deşi nu e folosită persoana I, naratorii temporari sunt doar în aparenţă obiectivi. Acelaşi joc dintre aparenţă şi esenţă va face din Wallas un ucigaş fără voie (îl va împuşca el însuşi pe Daniel Dupont, care - nu se ştie de ce - prefera să fie crezut mort şi se ascundea cu ajutorul unui medic).  Ironia sorţii face ca Wallas să fie trimis de la centru într-un oraş de provincie necunoscut pentru a rezolva o enigmă care l-a dovedit pe colegul lui de breaslă, Fabius, care îşi are domiciliul chiar în acea localitate. Bărbatul se mişcă prin oraş ca printr-un labirint, de fiecare dată fiind nevoit să ceară indicaţii trecătorilor curioşi (iar funcția îi cere să fie cât mai discret). Şi, de parcă necunoaşterea locului nu era suficientă, detectivul e împiedicat şi de ipotezele debitate de şeful său care nu admite ca Dupont să trăiască. Ba profesorul solitar s-a sinucis fără vreun motiv anume, pur şi simplu din „oboseală“. Ba e omorât din ordinul unui fiu nerecunoscut (făcut cu o femeie uşoară) care îşi revendică drepturile. Ba însuşi Wallas trezeşte suspiciuni, întrucât un beţiv susţine că l-a văzut ieşind din casa victimei chiar la ora la care a fost omorât Dupont.

Asiduitatea sau, mai bine spus, încăpăţânarea lui Wallas de a-l găsi pe criminal face ca acesta să se identifice la perfecţie cu meseria în care crede fiindcă ea îl obligă să fie în permanent contact cu probele, cu oamenii, cu realitatea prezentă, cu ceea ce se vede [acum]. Prin opoziţie, trecutul e îndoielnic, nestatornic:

„Parcă îşi aminteşte că era necăjit în legătură cu o moştenire, sau ceva de genul ăsta, Dar a știut vreodată exact? Nu-și mai amintește nici măcar dacă până la urmă s-au întâlnit cu doamna aceea ori au plecat plouați (n-aveau la dispoziție decât câteva ore între două trenuri). De altfel, sunt oare toate astea niște adevărate amintiri? Ziua ceea i-a fost probabil amintită...“ (pp. 164-165)

Cu toate acestea, nici prezentul nu se arată prea ofertant, întrucât el poate privi doar o bucățică dintr-o realitate care pare că refuză să se lase descifrată cu aceeași forță cu care el își dorește să-l afle pe criminal. Poate că tot ce trebuie să facă e să curețe acest colțic de realitate de tot ce e inutil și eronat, de tot ce-l împiedică să ajungă la cunoaștere, la sens. Și cu ce altceva ai putea șterge o greșeală dacă nu cu... o gumă? (la propriu) Dar Wallas nu caută orice gumă, ci una „moale, ușoară, sfărâmicioasă, care, strivită, nu se deformează, ci se preface în praf; o gumă care se taie ușor, iar locul unde se rupe e lucios și neted ca o scoică de sidef. A văzut el una așa, acum câteva luni, la un prieten care n-a știut să-i spună de unde o avea.“ (p. 159)

Am încercat să înțeleg sensul acestei gume mult căutate, dar m-am lovit de multitudinea de posibilități de interpretare şi de frustrarea că nu o pot alege pe cea mai bună. La drept vorbind, el merge din dugheană în dugheană să caute o gumă (la propriu!) și doar o gumă, nimic mai mult. Însă caracteristicile acesteia fac posibile diverse analogii. Moliciunea ei poate fi asociată detectivului ideal în care crede personajul, un ins dedicat și flexibil, conștient că orice problemă cere abilitatea de a te adapta situației. Pe de altă parte, dacă unuia dintre prietenii lui i-a picat în mână o gumă perfectă e fiindcă hazardul a vrut asta, acela nu a gâștigat-o în urma unor îndelungi căutări, ba mai mult, se arată cu nonșalanță inconștient de norocul care l-a lovit. Guma poate să fie și un obiect fictiv, o metaforă a căutării sensului și, de ce nu, a sinelui. Iar pluralul din titlu s-ar putea justifica prin faptul că nu există un singur sens, ci sensurile. E chiar ceea ce a subliniat Robbe-Grillet – fără a face vreo referire exactă la romanul Gumele – într-un interviu acordat Rodicăi Binder:      

„Nu există niciodată un singur sens al unei cărţi... Există sensuri posibile. Ceea ce înseamnă că romanul, ca şi lumea reală, are un fel de permeabilitate faţă de sensuri. Dar nu are niciodată un sens. Există semnificaţii multiple care traversează cartea în direcţii diferite, la fel cum se întîmplă şi în viaţă.“ („Cît de viu este încă Noul Roman?“ publicat în România literară, nr 21, 2002).