La ce e bun usturoiul? – Dan Ariely, Al dumneavoastră, iraţional

Dan Ariely, Al dumneavoastră, iraţional, Ed. Publica, Bucureşti, 2015

            Dan Ariely este profesor de psihologie şi economie comportamentală la Duke University şi fondator al Center for Advanced Hindsight. Interesul acestuia pentru iraţional a fost determinat de experienţa prin care a trecut, suferind – în tinereţe – arsuri pe 70% din corp. Astfel, pornind de la cunoaşterea şi înţelegerea propriilor probleme, însoţite de studii de specialitate, autorul răspunde diferiţilor oameni care îi scriu în rubrica „Întreabă-l pe Ariely“, din Wall Street Journal. Aşa s-a născut şi Al dumneavoastră iraţional.  

Citind această carte m-am lămurit încă o dată în legătură cu una dintre întrebările care-i macină pe mulţi: „la ce e bună lectura?“ Unul dintre posibilele răspunsuri este acesta: pentru că te face mai tolerant, mai răbdător şi, bineînţeles, mai inteligent. Dar nu despre lectură este vorba aici, ceea ce voiam să subliniez este că trebuie să fii o persoană foarte răbdătoare (aşa cum este, de pildă, autorul cărţii de faţă) pentru a răspunde la astfel de întrebări (unele de-a dreptul tâmpite) precum:

- De ce se pierd întotdeauna ciorapii daţi la spălat?

- Se poate pune un preţ (la propriu) pe sufletul omenesc?

- De ce mă enervez când veveriţele fură mâncarea lăsată de mine păsărilor?

- Ce sendviş ai mânca primul, dintre unul delicios şi altul nu prea grozav?

- Ce anume din comunicarea prin internet – Facebook, Twiter, e-mail – pare a-i face pe oameni să coboare la cel mai mic numitor comun?

Autorul răspunde cu bun-simţ, uneori mai în glumă, alteori mai serios şi îţi dă impresia că este un fel de Doctor Ştie-Tot.

         Întrebat asupra efectului real pe care îl are usturoiul, Ariely răspunde: „Nu sunt sigur de puterea reală a usturoiului, dar te-ai gândit la posibilitatea ca motivul pentru care te simţi atât de mult mai bine să fie faptul că cei din jur te lasă acum în pace, stând la distanţă?“ (p. 49)

Boala simbolurilor: Italo Calvino - Ultimul vine corbul

Ultimul vine corbul, Italo Calvino, Editura Allfa, Bucureşti, 2015

           

          

                   Fusesem avertizată că Italo Calvino e un scriitor dificil, că opera sa nu se lasă înţeleasă cu una, cu două. Şi  dacă aş fi aflat înainte şi că acţiunile din volumul ce reuneşte cele 30 de povestiri, Ultimul vine corbul, se petrec în atmosfera celui de-al II-lea Război Mondial chiar nu aş fi cumpărat cartea (din prosteasca prejudecată că tot ce ţine de război ar putea interesa doar bărbaţii). Şi totuşi nu ştiam ce mă aşteaptă, aşa că mi-am luat avânt şi am început lectura.

             De la început aveam un instrument util de receptare: declaraţia autorului cu privire la maniera sa de a scrie („Ca metodă de lucru, folosesc desubstanţializarea. Am încercat să desubstanţializez oameni, corpuri cereşti, oraşe…“). De unde înţelegeam că unde scria, poate, lună trebuia să „citesc“ feminitate, în loc de apă – izvorul vieţii, în loc de arici – demiurgul ş.a.m.d. Şi din fiecare povestire desprindeam câte o morală. Însă treptat se insinua o dilemă ce se voia rezolvată fiindcă disconfortul creat pulsa ca o măsea bolnavă. De ce acest corb vine ultimul? Şi… după cine, sau ce vine? Şi cu ce scop? E atras de cineva sau vine el, că vrea? Şi mai departe ce se întâmplă? Şi iar citeam, şi iar reveneau întrebările ale căror răspunsuri le-am aflat, în cele din urmă.

            Cea de-a optsprezecea povestire se numeşte chiar Ultimul vine corbul şi îl are în centru pe băiatul de la munte „cu faţa ca un măr“ (izbutită comparaţie! De-ţi vine să muşti din faţa băiatului, noroc că e doar un personaj!) care uimeşte pe toată lumea cu precizia cu care mânuieşte arma sa, nimerind în orice ţintă. Că e peşte, con, cochilie sau pasăre, flăcăul ocheşte fără greş, această activitate captivându-l şi acaparându-l cu totul. Ţintă devine şi soldatul care voia să-l nimicească şi care izbuteşte să se ascundă, timp în care băiatul e atras de noi „victime“, ultima fiind un corb. Cum corbul nu se lasă doborât sub nicio formă de gloanţele tânărului, soldatul – care îl văzuse mai bine – i-l arată şi, în sfârşit, pasărea e omorâtă. Carevasăzică, acest corb e ultima ţintă a unui îndemânatic vânător, dar şi un simbol al răului, al morţii. Ultima vine moartea… Iar înainte de moarte a fost războiul. Un război care te învaţă că învinsul poate deveni învingător dacă stă la adăpostul indiferenţei şi al luării în râs a lucrurilor serioase, că fiecare dintre noi avem anumite avantaje pe care alţii nu le au, că sărăcia şi umilinţa nasc ură îndreptată chiar spre propriul părinte. De asemenea, din război înţelegi că există persoane care cer – indirect – să fie conduse de lideri despotici pentru că ele nu pot cuprinde cu mintea nici blândeţea, nici vorba bună. Războiul îţi arată adevărata faţă a oamenilor, îţi dezvăluie că viaţa e „un lucru orb şi haotic“, te sileşte să suporţi nesuferita laşitate comună. Sărăcie, ură, teroare, nedreptate, neînţelegere, moarte!

            Pe lângă oroarea războiului, în Ultimul vine corbul am citit despre faptul banal ridicat la rangul de mare eveniment, despre realitatea imediată care are puterea de a revela idei esenţiale. Un tânăr grădinar îi dăruieşte unei tinere fete de casă diferite gâze şi alte lighioane, stârnindu-i acesteia dezgustul (Într-o după-amiază, Adam), o ceată de băieţi inocenţi se joacă pe un vapor părăsit, unde întâlnesc o fată care face parte din alt grup de copii (Un vapor plin cu raci), doi vecini se întâlnesc la vânătoare şi poartă o conversaţie (în fond, pură pălăvrăgeală) a cărei banalitate ascunde mesaje profunde (Om pe întinderea stearpă).

            În loc de încheiere voi rezuma una dintre povestiri, pe care n-am reuşit s-o descifrez, rămânănd (dacă am norocul ăsta!) ca cineva mai ager la minte - dar care suferă de aceeaşi boală a simbolurilor ca unul dintre personajele volumului de faţă - să mă lumineze:

             Zorii printre ramurile golaşe

Un ţăran care lucrează pământul găseşte în livada stăpânului său o creangă ruptă de vreun hoţ pe când era „încărcată cu fructe încă acre ca să smulgă un fruct încă acru.“ (p. 32) Acesta e oripilat şi ameninţă hoţii „care rupeau ramurile şi pe urmă aruncau fructul cât colo, după ce muşcau o dată din el şi îl găseau acru.“ (p. 33) Ţăranul e practic şi superstiţios, harnic şi sărac, acrit de prădătorii de orice fel (de la melcul care găureşte lăptucile şi până la guvernul de neînţeles). După o noapte în care acesta nu a mai păzit pomii, fiind atras de căldura culcuşului său, constată cu amarnică ciudă că fusese prădat: toate fructele din pomi erau luate. Cicălit de soţia sa care nu ştia ce s-a petrecut şi care-l tot întreba dacă a fost un paznic bun, dacă are idee cu cât s-or vinde fructele etc.,  ţăranul o bate cu parul uşii.

Apologia ratării neliniştite - Peter Handke, Într-o noapte întunecată ies din casa mea liniştită

       Peter Handke - Într-o noapte întunecată ies din casa mea liniştită, Editura Paralela 45, Piteşti, 2007

Într-o noapte întunecată ies din casa mea liniştită de Peter Handke este un roman care - sub nicio formă - nu trebuie citit în mijloacele de transport în comun. Şi asta nu pentru că formatul cărţii n-ar fi unul cât se poate de suav - ca să poată genera neplăceri lectorilor-acrobaţi -, ci fiindcă scheletul romanului (partea de început, până pe la pagina 59, când începe „să se întâmple ceva“) necesită o atenţie deosebită, întrucât e bogat în descrieri întrerupte din când în când de „ameninţările“ naratorului cu privire la urmarea imediatei relatări a uimitoarei întâmplări trăite de erou. Uneori, nici liniştea nu pare a fi suficientă lecturii, întrucât m-am surprins în căsuţa mea confortabilă şi liniştită fie citind frazele de câteva ori, fie citindu-le cu voce tare. Alteori, mă surprindeam repezindu-mă la pixul roşu pentru a corecta nenumăratele greşeli de tipar (dar să trecem peste acest aspect).

      Un farmacist pasionat cu adevărat de ciuperci, care e nevoit să împartă casa cu soţia sa de care - în fapt - s-a separat, trăieşte o experienţă inexplicabilă. Într-una din zile, aflându-se într-o pădure de la marginea sătucului austriac izolat şi bizar, Taxham, farmacistul cade inconştient în urma unor lovituri repetate, date de nu-se-ştie-cine-sau-ce. După ce se dezmeticeşte, ajunge într-o cârciumă unde constată că şi-a pierdut vocea. Aici întâlneşte un fost campion de schi şi un autor de poezii nescrise cu care urmează să întreprindă o călătorie cu maşina. Cele două noi cunoştinţe nu sunt mirate de faptul că „şoferul“ nu vorbeşte, ba chiar stabilesc cu nonşalanţă itinerarul, iar farmacistul nu protestează în faţa planului lor. Primul popas e făcut la casa văduvei care - în toiul nopţii, fără vreun motiv [declarat] - îl bate cu neînduplecare pe farmacist, lăsându-i răni grave care (bizar!) nu sunt observate a doua zi de cei doi însoţitori. Aceştia din urmă sunt prea preocupaţi de propriile persoane.

      
    Poetul povesteşte că a visat cum o crainică îi anunţă necrologul cu o nefirească satisfacţie, accentuând asupra lipsei de valoare a operei sale. Acesta se înscrie în seria personajelor - scriitori pseudorataţi (în sensul că, deşi nu a dat dovada talentului său scriindu-şi opera, are conştiinţa genialităţii sale şi, totodată, e - metafizic - neliniştit), în suita căreia va intra - peste 18 ani de la apariţia romanului de faţă - protagonistul Solenoidului cărtărescian (a cărui ratare, totuşi, e anihilată prin scrierea jurnalului). Astfel se justifică ideea unei aventuri având ca mobil lupta cu ratarea, căci poetul „nostru“ e animat până în măduva oaselor de dorinţa de a realiza o capodoperă şi, de aceea, porneşte la drum: „Un şir de ratări şi căderi! Spunea dama de la radio şi eu mă vedeam cum rânjesc în somn, cu gura deschisă de la o ureche la cealaltă. Aşteptaţi voi numai, gândeam eu, nici măcar nu mi-am scris cartea. Şi o să fie o carte cum nu mai există o alta, pe care să nu o poţi simţi ca o carte, care nu va cadra cu imaginea de carte, nu va putea fi percepută concret, şi totuşi o carte cum nu mai există alta.“(p. 76)

      
    Chiar şi fosta vedetă naţională, schiorul, care se remarcase prin performanţa sa, încearcă din răsputeri să menţină aura de campion, însă eşuează şi el după mai multe tentative de a se reprofila. Aventura pe care cei trei pasageri o resimt ca fiind periculoasă, aflată la limita ilegalităţii, presupune - în primul rând - călătoria spre sinele necunoscut. În calitate de rataţi neliniştiţi, ei se încred într-un iluzoriu timp răbdător, care le va oferi răgazul necesar salvării lor. Una dintre piedicile nereuşitei este inadaptarea socială, sugerată prin metafora vitezei desprinsă din cuvintele schiorului : „Este necesar să te adaptezi vitezei. Cine nu reuşeşte asta devine incapabil să-şi trăiască viaţa [...] vitezele [...] m-au lecuit de acel sentiment al meu de Of! Eu! şi numai eu!, fără ca eu să devin cu mai puţin eu.“(p. 88) Dacă poetul şi sportivul se integrează cu uşurinţă printre oamenii întâlniţi în diversele localităţi vizitate şi au tendinţa de a părăsi scopul lor comun, singur protagonistul păstrează neîntreruptă conştiinţa ţelului. Fostul farmacist intuieşte şi el, ca şi schiorul (dar pe o altă cale) că reţeta fericirii este detaşarea, depersonalizarea: „Dar de fiecare dată... când am simţit ceva ce poate fi denumit fericire, era de parcă m-aş fi înălţat deasupra mea...“ (p. 101)

      
    Oraşul Santa Fe, destinaţia celor trei, este ceea ce poetul numeşte „Lumea ca o patrie“ , este ceea ce noi am putea numi celebra reţea de socializare a Facebook-ului (şi acum mă întreb: oare scriitorul a fost inspirat de lumea virtuală a internetului?): „Cei mai mulţi dintre cei care populau strada nu erau numai ocupaţi exclusiv cu ei înşişi, dar erau şi vedete pentru ei înşişi. Această apariţie era obişnuită mai ales la mulţimea de adolescenţi şi avea, mai ales prin apariţia lor în grup, ceva înveselitor şi îmbucurător. Lumea ca patrie, spuse poetul uitându-se la grupa de tineri ce se plimba liberă pe stradă şi pe lângă care abia te puteai strecura, sau la acea pereche ce îşi căuta fiecare pe faţa celuilalt propria reflectare şi după ce o găseau se apropiau şi mai mult şi deveneau de două ori sau chiar de trei ori mai tandri, sau la câte unul care stătea singur?singură în semiîntuneric şi se mângâia sau lăsa vântul de noapte să o facă. [...] Lângă un foc aprins sub cerul liber se arătă într-un cărucior un sugar, care părea că tocmai a învăţat să stea în fund şi care ţipa şi gesticula aşa de tare înspre un adult care frigea un miel, de parcă el ar fi fost comandantul suprem de la faţa locului şi în acelaşi timp privea în jur la spectatori, să vadă dacă aceştia îl admirau în mod corespunzător.“ (pp. 103-105) 

      
    Muţenia eroului, spiritul său critic, plăcerea cu care citea epopeile medievale, luciditatea sa sunt câteva piese ale puzzle-ului care poate înfăţişa figura acestuia în calitate de scriitor (povestitor). Una dintre revelaţiile aventurii sale este că transpunerea în scris a poveştii îi dă acesteia viaţa (însufleţirea) de care are nevoie: „Lasă odată inima ta să sângereze şi vorbeşte! Ce prost este un cap când este numai cap, oricât de mare ar fi...“ (p. 154) Iar văduva, femeia căutată, fosta învinsă, întăreşte această credinţă a sa, prin îndemnul spre creaţie: „Muţenia ta nu e o linişte. Este adevărat că pentru o vreme ţi-a mărit lumea. Dar cu cât rămâi mai mult timp singur, cu atât mai mult muţenia ta devine o primejdie şi într-un final o primejdie de moarte.“ (p. 181) 

      
    Astfel, Într-o noapte întunecată... oferă nu numai o poveste fantastică a unui farmacist pus pe aventură, ci şi o invitaţie în generosul Univers al lui „ca şi cum totul era firesc“ (deşi nu era cu niciun chip!), o serie de parabole despre cearta dintre bărbaţi şi femei, dar şi dintre părinţi şi copii, despre defectele şi calităţile omeneşti, despre Realitate şi despre atâtea şi atâtea altele.