Scurtă scrisoare pentru o lungă despărţire, de Peter Handke

Peter Handke, Scurtă scrisoare pentru o lungă despărţire, Editura Univers, 1998

trad. de Mariana Lăzărescu

           

        Personajul-narator, un austriac de 30 de ani, povesteşte despre călătoria sa în America pe care a întreprins-o după despărţirea de soţie. Fosta consoartă, o actriţă pe nume Judith, pare că îl urmăreşte şi, periodic, îi trimite scrisori-ameninţări cu moartea. În tot acest timp, protagonistul încearcă să se schimbe, să se de-personalizeze, însă singura metodă la-ndemână de detaşare este cufundarea în lectură, aceea care, dimpotrivă, îl aduce şi mai aproape de el însuşi prin identificarea cu personajele romaneşti:

„Ca atunci când o lectură îmi trezea pofta de a trăi imediat cele citite, marele Gatsby mă îndemna acum să mă preschimb. Am resimţit deodată o nevoie organică, asemenea unui instinct, de a deveni altfel de cum eram. [...] oricât îmi doream să fiu atent şi sincer cu cei din jur, evitam pe oricine venea în întâmpinarea mea pe trotuar, nefiind ahtiat să văd alte chipuri, plin de vechea mea scârbă faţă de tot ce nu-mi era propriu.“ (p. 16) Ba mai mult, lecturile îl fac să realizeze cu mândrie că, de fapt, nu vrea să se schimbe.

Până la urmă, Judith încearcă într-adevăr să-l ucidă, însă se răzgândeşte şi, ca prin minune, cei doi se întâlnesc într-o atmosferă caldă, alături de tovarăşul lor, nimeni altul decât regizorul John Ford. Hodoronc-tronc, ei hotărăsc să se separe amiabil. 
         Din cauză că eroul nu menţionează nici măcar un aspect pozitiv al fostei sale soţii, impresia e că ţi „se serveşte“ o poveste de dragoste exclusiv bazată pe ură sau pe ambiţii prosteşti, ceea ce o face prea artificială (prea trasă de păr). Tot neverosimilă ar fi şi opoziţia dintre maniera civilizată în care îşi expun ideile cei doi în finalul romanului-povestire şi isteria pe care femeia o afişează de-a lungul naraţiunii. De fapt, întreaga „aventură“ a despărţirii celor doi devine doar un pretext pentru expunerea unor credinţe ale autorului (ţinând cont că romanul de faţă ar fi autobiografic, aşa cum anunţă posfaţa) cu privire la diferenţa dintre firea egoistă şi nefericită a europenilor care contrastează cu aceea altruistă şi fericită a americanilor. În viziunea protagonistului, acest altruism şi această detaşare ale americanilor le-ar ştirbi simţul critic şi profunzimea gândirii:

„Am remarcat că în America nu văzusem până acum pe nimeni care să fi fost adâncit în ceva. Era de ajuns să percepi ceva anume, că-ţi şi îndreptai privirile de îndată în altă parte. Cine privea mai mult timp la un lucru lua numaidecât înfăţişarea unui atotştiutor. “ (136)

Pe scurt, titlul absolut fascinant, încântător, nemaipomenit s-a dovedit o capcană. Fiindcă speram să găsesc aici multă pasiune sau dăruire măcar din partea unuia dintre iubiţi, manifestată măcar la un moment dat. P.S. Sunt convinsă că Handke e un talentat şi subtil scriitor, înzestrat din plin cu simţul observaţiei (părere susţinută în special de lecturarea romanului Într-o noapte întunecată ies din casa mea liniştită), însă în această perioadă nu mi-a priit mie misoginismul protagonistului care, pe lângă bucuria de a trata cu violenţă iubita, declară:

„A fi împreună cu o femeie mi se pare câteodată şi acum o stare artificială, ridicolă, ca un roman ecranizat. Mi se pare exagerat când la restaurant comand eu de mâncare şi pentru ea. Când merg lângă ea, când stau lângă ea, am impresia că un mim face totul în locul meu, iar eu nu fac decât să-l imit.“(p. 28) 

Apologia ratării neliniştite - Peter Handke, Într-o noapte întunecată ies din casa mea liniştită

       Peter Handke - Într-o noapte întunecată ies din casa mea liniştită, Editura Paralela 45, Piteşti, 2007

Într-o noapte întunecată ies din casa mea liniştită de Peter Handke este un roman care - sub nicio formă - nu trebuie citit în mijloacele de transport în comun. Şi asta nu pentru că formatul cărţii n-ar fi unul cât se poate de suav - ca să poată genera neplăceri lectorilor-acrobaţi -, ci fiindcă scheletul romanului (partea de început, până pe la pagina 59, când începe „să se întâmple ceva“) necesită o atenţie deosebită, întrucât e bogat în descrieri întrerupte din când în când de „ameninţările“ naratorului cu privire la urmarea imediatei relatări a uimitoarei întâmplări trăite de erou. Uneori, nici liniştea nu pare a fi suficientă lecturii, întrucât m-am surprins în căsuţa mea confortabilă şi liniştită fie citind frazele de câteva ori, fie citindu-le cu voce tare. Alteori, mă surprindeam repezindu-mă la pixul roşu pentru a corecta nenumăratele greşeli de tipar (dar să trecem peste acest aspect).

      Un farmacist pasionat cu adevărat de ciuperci, care e nevoit să împartă casa cu soţia sa de care - în fapt - s-a separat, trăieşte o experienţă inexplicabilă. Într-una din zile, aflându-se într-o pădure de la marginea sătucului austriac izolat şi bizar, Taxham, farmacistul cade inconştient în urma unor lovituri repetate, date de nu-se-ştie-cine-sau-ce. După ce se dezmeticeşte, ajunge într-o cârciumă unde constată că şi-a pierdut vocea. Aici întâlneşte un fost campion de schi şi un autor de poezii nescrise cu care urmează să întreprindă o călătorie cu maşina. Cele două noi cunoştinţe nu sunt mirate de faptul că „şoferul“ nu vorbeşte, ba chiar stabilesc cu nonşalanţă itinerarul, iar farmacistul nu protestează în faţa planului lor. Primul popas e făcut la casa văduvei care - în toiul nopţii, fără vreun motiv [declarat] - îl bate cu neînduplecare pe farmacist, lăsându-i răni grave care (bizar!) nu sunt observate a doua zi de cei doi însoţitori. Aceştia din urmă sunt prea preocupaţi de propriile persoane.

      
    Poetul povesteşte că a visat cum o crainică îi anunţă necrologul cu o nefirească satisfacţie, accentuând asupra lipsei de valoare a operei sale. Acesta se înscrie în seria personajelor - scriitori pseudorataţi (în sensul că, deşi nu a dat dovada talentului său scriindu-şi opera, are conştiinţa genialităţii sale şi, totodată, e - metafizic - neliniştit), în suita căreia va intra - peste 18 ani de la apariţia romanului de faţă - protagonistul Solenoidului cărtărescian (a cărui ratare, totuşi, e anihilată prin scrierea jurnalului). Astfel se justifică ideea unei aventuri având ca mobil lupta cu ratarea, căci poetul „nostru“ e animat până în măduva oaselor de dorinţa de a realiza o capodoperă şi, de aceea, porneşte la drum: „Un şir de ratări şi căderi! Spunea dama de la radio şi eu mă vedeam cum rânjesc în somn, cu gura deschisă de la o ureche la cealaltă. Aşteptaţi voi numai, gândeam eu, nici măcar nu mi-am scris cartea. Şi o să fie o carte cum nu mai există o alta, pe care să nu o poţi simţi ca o carte, care nu va cadra cu imaginea de carte, nu va putea fi percepută concret, şi totuşi o carte cum nu mai există alta.“(p. 76)

      
    Chiar şi fosta vedetă naţională, schiorul, care se remarcase prin performanţa sa, încearcă din răsputeri să menţină aura de campion, însă eşuează şi el după mai multe tentative de a se reprofila. Aventura pe care cei trei pasageri o resimt ca fiind periculoasă, aflată la limita ilegalităţii, presupune - în primul rând - călătoria spre sinele necunoscut. În calitate de rataţi neliniştiţi, ei se încred într-un iluzoriu timp răbdător, care le va oferi răgazul necesar salvării lor. Una dintre piedicile nereuşitei este inadaptarea socială, sugerată prin metafora vitezei desprinsă din cuvintele schiorului : „Este necesar să te adaptezi vitezei. Cine nu reuşeşte asta devine incapabil să-şi trăiască viaţa [...] vitezele [...] m-au lecuit de acel sentiment al meu de Of! Eu! şi numai eu!, fără ca eu să devin cu mai puţin eu.“(p. 88) Dacă poetul şi sportivul se integrează cu uşurinţă printre oamenii întâlniţi în diversele localităţi vizitate şi au tendinţa de a părăsi scopul lor comun, singur protagonistul păstrează neîntreruptă conştiinţa ţelului. Fostul farmacist intuieşte şi el, ca şi schiorul (dar pe o altă cale) că reţeta fericirii este detaşarea, depersonalizarea: „Dar de fiecare dată... când am simţit ceva ce poate fi denumit fericire, era de parcă m-aş fi înălţat deasupra mea...“ (p. 101)

      
    Oraşul Santa Fe, destinaţia celor trei, este ceea ce poetul numeşte „Lumea ca o patrie“ , este ceea ce noi am putea numi celebra reţea de socializare a Facebook-ului (şi acum mă întreb: oare scriitorul a fost inspirat de lumea virtuală a internetului?): „Cei mai mulţi dintre cei care populau strada nu erau numai ocupaţi exclusiv cu ei înşişi, dar erau şi vedete pentru ei înşişi. Această apariţie era obişnuită mai ales la mulţimea de adolescenţi şi avea, mai ales prin apariţia lor în grup, ceva înveselitor şi îmbucurător. Lumea ca patrie, spuse poetul uitându-se la grupa de tineri ce se plimba liberă pe stradă şi pe lângă care abia te puteai strecura, sau la acea pereche ce îşi căuta fiecare pe faţa celuilalt propria reflectare şi după ce o găseau se apropiau şi mai mult şi deveneau de două ori sau chiar de trei ori mai tandri, sau la câte unul care stătea singur?singură în semiîntuneric şi se mângâia sau lăsa vântul de noapte să o facă. [...] Lângă un foc aprins sub cerul liber se arătă într-un cărucior un sugar, care părea că tocmai a învăţat să stea în fund şi care ţipa şi gesticula aşa de tare înspre un adult care frigea un miel, de parcă el ar fi fost comandantul suprem de la faţa locului şi în acelaşi timp privea în jur la spectatori, să vadă dacă aceştia îl admirau în mod corespunzător.“ (pp. 103-105) 

      
    Muţenia eroului, spiritul său critic, plăcerea cu care citea epopeile medievale, luciditatea sa sunt câteva piese ale puzzle-ului care poate înfăţişa figura acestuia în calitate de scriitor (povestitor). Una dintre revelaţiile aventurii sale este că transpunerea în scris a poveştii îi dă acesteia viaţa (însufleţirea) de care are nevoie: „Lasă odată inima ta să sângereze şi vorbeşte! Ce prost este un cap când este numai cap, oricât de mare ar fi...“ (p. 154) Iar văduva, femeia căutată, fosta învinsă, întăreşte această credinţă a sa, prin îndemnul spre creaţie: „Muţenia ta nu e o linişte. Este adevărat că pentru o vreme ţi-a mărit lumea. Dar cu cât rămâi mai mult timp singur, cu atât mai mult muţenia ta devine o primejdie şi într-un final o primejdie de moarte.“ (p. 181) 

      
    Astfel, Într-o noapte întunecată... oferă nu numai o poveste fantastică a unui farmacist pus pe aventură, ci şi o invitaţie în generosul Univers al lui „ca şi cum totul era firesc“ (deşi nu era cu niciun chip!), o serie de parabole despre cearta dintre bărbaţi şi femei, dar şi dintre părinţi şi copii, despre defectele şi calităţile omeneşti, despre Realitate şi despre atâtea şi atâtea altele.