Ocara adusă providenţei - Philip Roth, 'Nemesis'

Philip Roth, Nemesis, Ed. Polirom, Bucureşti, 2011 

   

    Când sunt puşi faţă-n faţă cu opera unui autor pe care nu l-au mai citit unii lectori încearcă - cel puţin pe jumătate - un anume sentiment de neîncredere, întrebându-se dacă va reuşi scriitorul ăsta să îi cucerească. Un ochi citeşte cu îndoială, altul e îngăduitor şi oferă totuşi o şansă cărţii care are dreptul măcar să încerce să se apere.

    Pe lângă noduri în papură, ochiul care se îndoieşte are tendinţa de a cuprinde alte orizonturi, lectura fiind încetinită prin aprofundarea unor detalii care nu ar merita prea multă atenţie. De exemplu, dacă ar fi să citeşti romanul Nemesis al lui Philip Roth, în loc să-ţi vezi de citit, începi să cauţi pe hartă statul în care se desfăşoară acţiunea romanului, după care mergi şi mai departe, ajungând până la a-i desena steagul care arată cam aşa:

Steagul statului New Jersey

    Te uiţi lung la mica operă de artă şi te întrebi asupra semnificaţiilor, însă nu izbuteşti să-i pătrunzi tainele. De ce ar fi reprezentative pentru statul New Jersey două femei, una fluturând un fes roz pe un băţ, alta cărând nişte flori, amândouă sprijinindu-se de o stemă pe care e aşezat un cal (bine, să zicem, simbol al libertăţii, al forţei, însă ce poate însemna un fes roz?)?

    După ce ţi-ai reluat - în cele din urmă - lectura, constaţi că eşti nevoit s-o întrerupi din cauza unei lacune ce îţi aminteşte - ironia sorţii! - că la orele de biologie nu ai fost mereu atent. Te întrebi ce înseamnă poliomielita. După ce afli că denumeşte o boală infecţioasă care poate fi paralitică sau nonparalitică (în funcţie de gravitatea situaţiei), te interesezi asupra întregului ei istoric, de la apariţie (1880) şi până la descoperirea tardivă a vaccinurilor menite s-o distrugă. Îţi atrage atenţia o bizarerie: anumiţi bolnavi de poliomielită puteau fi trataţi (nu numai după cum anunţă romanul, ci şi în realitate!) cu ajutorul unor plămâni de fier care asigurau ventilaţie artificială. Vizionezi clipul femeii care-şi petrece 60 de ani într-un astfel de plămân de fier şi te gândeşti cât de norocos eşti. 

    Din acest moment lectura ta se înalţă pe temelia celor câtorva informaţii care - paradoxal - au împiedicat-o de la cursul ei firesc, iar ochiul neîncrezător se închide.

     Protagonistul romanului, Eugen Cantor, poreclit Bucky, este un tânăr profesor de educaţie fizică şi, totodată, supraveghetor al terenului de sport pe timpul verii în cartierul Weequahic din Newark. Unul dintre regretele sale este acela de a nu fi putut participa la cel de-al Doilea Război Mondial din cauza dioptriilor lui crescute. Totuşi, acest neajuns este  compensat prin admiraţia de care se bucură domnul Cantor din partea băieţilor care vin să se joace softball ori alte jocuri şi jucării. Dar voia bună izvorâtă din exerciţiile fizice şi diferitele sporturi practicate aici e întreruptă de epidemia de poliomielită care ia amploare pe zi ce trece în nefericitul an 1944. La început, necunoscându-se nici cauza şi nici antidotul, orbitau în jurul acestei boli tot felul de mituri dintre cele mai absurde, potrivit cărora poliomielita ar fi răspândită de caniculă, de câini, de pisici ori de muşte, organizându-se chiar o campanie intitulată Plesneşte musca!

    Spre dezamăgirea lui Bucky, autorităţile recomandă copiilor să stea departe de terenul sportiv şi, în aceste condiţii, supraveghetorul acceptă propunerea prietenei sale, Marcia, de a merge în tabăra de la Indian Hill, un fel de refugiu din calea poliomielitei. În plus, şi în această tabără erau copii pe care să-i spupravegheze şi de a căror prietenie să se bucure, însă mustrările de conştiinţă nu îi dau pace fiindcă în oraşul său mor băieţii lui dragi. Absurdul poartă haina ţesută din copiii morţi, printre care şi Alan, băiatul plin de vitalitate care era nevoit să stea într-o cutie „în care cineva de doisprezece ani rămânea veşnic de doisprezece ani. Noi, ceilalţi, trăim şi îmbătrânim odată cu trecerea zilelor, dar el rămâne de doisprezece ani. Trec milioane de ani, iar el are tot doisprezece.“ (p. 74)

    Perfecţiunea relaţiei d-lui Cantor cu fata doctorului Steinberg, amplificată de bunăstarea de la Indian Hill (unde cu toţii fac pe indienii, în timp ce alţii mor pe capete) te îndreptăţeşte să crezi că ai de-a face cu un roman „slăbuţ“ (prea sunt toate roz- aidoma fesului de pe steag!), însă dacă ajungi în acest punct, clar, ai fost păcălit. Fiindcă de-abia de acum încolo încep surprizele oferite de autor. Domnul Cantor aduce poliomielita în tabără, după care el însuşi se îmbolnăveşte, fapt ce îl determină să nu-i mai permită Marciei să-l viziteze, despărţindu-se pentru totdeauna.

    O altă surpriză vizează personajul-narator, a cărui identitate este dezvăluită sumar abia la pagina 120 (este unul dintre băieţii de pe terenul de sport: Arnie Mesnikoff) şi pe care îl vom regăsi şi la final, unde relatează despre modul în care intrat în posesia istoriei d-lui Cantor pe care l-a reîntâlnit în 1971.

      Se pare că Zeiţa Răzbunării, Nemesis, pune cu totul stăpânire pe d-l Cantor care întoarce spatele Dumnezeului evreilor, în contul căruia trece toate nedreptăţile suferite:  „Dumnezeu mi-a ucis mama la naştere. Dumnezeu mi-a dat un hoţ drept tată. Când abia trecusem de douăzeci de ani, Dumnezeu mi-a dat poliomielită...“ (p. 280) 

    Arnie (personajul-narator) deplânge înţelegerea limitată asupra lucrurilor pe care o are d-l Cantor, a cărui aversiune faţă de Dumnezeu (pe care îl consideră „un vrăjmaş“ şi „un geniu rău“) îl apropie de eroii unui Saramago (şi, în special, de cei din Evanghelia după Isus Cristos). 

    Concluzionând, de acum încolo Philip Roth nu va mai fi „scriitorul ăsta“, ci unul dintre autorii contemporani favoriţi, care se remarcă prin talentul său de a insinua cele mai profunde idei prin intermediul unor descrieri obiective - în realitate, această neutralitate este doar un înveliş al sensibilităţii -, prin ironia fină cu care ascunde un dramatism autentic şi, nu în ultimul rând, prin curajul de a relua o temă controversată: ocara adusă providenţei.

   P.S.  Ochiul închis care se îndoia se deschide acum înspre interior şi nu vrea să părăsească universul romanului. Neavând suficiente mijloace, e ajutat de urechea care-i oferă una dintre melodiile populare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dulceagă şi siropoasă, acea melodie ascultată de d-l Cantor în duminicile în care îşi amintea de Marcia:

 „...and when the night is new,/ I'll be looking at the moon,/ But I'll be seeing you“

   

Noii alchimişti răspund visătorilor - Étienne Perrot: 'Visele şi viaţa'

Visele şi viaţa, Étienne Perrot, ed. Nemira, 2015

Visele şi viaţa nu este întocmai o carte scrisă de Étienne Perrot. Este un volum ce reuneşte treizeci de serii de interpretări de vise, realizate între 1978-1979, la postul de radio France-Inter, în cadrul emisiunii „Totul sfârşeşte prin a se adeveri“. E drept că analizele lui Étienne Perrot ocupă un loc deosebit de important, însă nu trebuie uitaţi nici Henri Gougaud şi Jacques Pradel, ale căror observaţii fac posibil un dialog  bazat - mai ales - pe spontaneitate şi intuiţie în comentarea viselor ascultătorilor.

În calitate de traducător şi continuator al ideilor din a doua jumătate a vieţii lui C.G. Jung, Étienne Perrot se autoproclamă drept un nou alchimist, a cărui teorie vine în completarea psihanalizei freudiene şi a psihologiei profunzimilor (propusă de Jung). Conducându-se după modelul clasic al celor despre care se spune că prefăceau plumbul în aur, noul alchimist este de părere că realitatea noastră de toate zilele poate fi îmbunătăţită prin acordarea unei atenţii deosebite viselor. Cu alte cuvinte,  autorul propune o nouă terapie bazată pe împărtăşirea, comentarea ori notarea lor. Chiar dacă interpretarea nu e una „corectă“, „această eroare ne va conduce la o rectificare şi la o mai mare supleţe faţă de interior.“ (p. 197)

            Astfel stând lucrurile, în calitate de visători (la propriu!), ne revine întrebarea: cum putem noi şti care este atitudinea [potrivită] pe care visul ne îndeamnă s-o adoptăm în aşa fel încât să ne meargă bine când ne trezim? Spre soluţionarea unei atari probleme, Perrot ne îndeamnă să fim cât se poate de obiectivi şi să înţelegem că visele ne pot comunica fie simbolic (simbolurile fiind plurivalente), fie în mod concret. De asemenea, trebuie avută în vedere şi situaţia în care ni se transmite să facem ceva ce în realitate nu trebuie făcut.

O informaţie care mi-a atras atenţia în mod deosebit – ce s-ar putea încadra în bună măsură într-o rubrică de genul Ştiaţi că...? – face referire la perioada anului în care visăm cel mai mult. Este vorba de intervalul mai-iunie, în care activitatea inconştientă se intensifică „fiindcă atunci suntem în rezonanţă cu natura.“(p. 220)

Interpretările lui Étienne Perrot pot fi aplicate cu succes viselor oricăruia dintre noi, chiar dacă – cine va citi cartea va încuviinţa această părere – autorul exagerează cu noua lui alchimie, căzând într-o altă extremă (ceea ce el însuşi îi reproşa lui Freud) fără să-şi dea seama. Iar dacă cineva îndrăzneşte să spună că nu visează sau că uită visele, să încerce să vorbească un timp despre acest domeniu (sau măcar să citească această carte) şi o să aibă o surpriză. Oricum, până la primăvară mai e timp...!

N.B. Oare cei 36 de ani care despart prima ediţie a acestei cărţi de apariţia ei în 2015, la editura Nemira, justifică slabul ecou pe care psihanalistul francez îl are la noi? Din păcate abia cu acest articol i s-a dat volumului de faţă startul ratingului pe www.goodreads.com :( 

Copilăria umanităţii - Laur de Evgheni Vodolazkin

    Deşi am un mare chef să mă văicăresc pe câteva pagini că am dat cu greu de romanul lui Evgheni Vodolazkin  – cu toată bogăţia recenziilor care s-au ocupat de el – mă voi rezuma doar la notarea câtorva impresii.

    Pe de o parte, am  descoperit în Laur copilăria umanităţii, cu naivitatea celor care credeau că dacă în cărţi s-a scris despre androgini, Minotaur, Tezeu ori firul Ariadnei, asta certifică şi existenţa reală a acestor personaje. Cu logica inocentă a celor care considerau necesară existenţa antipozilor („Odată ce recunoaştem că pământul e rotund, suntem pur şi simplu obligaţi să admitem că oamenii de pe partea asta a pământului merg cu capul în jos!“). Cu certitudinea săvârşirii sfârşitului lumii la anul 7000. Cu simplitatea şi candoarea Evului Mediu care, în mersul său de-a buşilea, descoperă existenţa Americii.

    Pe de altă parte, în Laur am aflat un roman modern prin ideile referitoare la relativitatea timpului, prin importanţa acordată dimensiunii spirituale/dezvoltării individului, prin interogaţia asupra existenţei liberului arbitru şi, nu în ultimul rând, prin subtilitatea de care dă dovadă autorul în conturarea trăsăturilor personajelor. Vizionarul Ambrogio e de părere că timpul nu există, iar stareţul Inokentiu compară mişcarea timpului cu o spirală ce presupune "o retrăire a noului, dar nu de la zero. Cu amintirea celor retrăite înainte..." În aceeaşi manieră de cititor implicat mă întreb: să fi străbătut mintea vreunui medieval astfel de idei? Răspunsul mi-l dau totuşi, deşi în minte, chiar dacă ştiu că e o întrebare retorică. Astfel, cu toate că există diverse idei inovatoare proprii timpurilor moderne, Vodolaskin reuşeşte să recreeze atmosfera Evului Mediu, însă pe înţelesul nostru, iar ceea ce-l ajută este, adeseori, umorul fin şi surprinderea unor detalii semnificative. Un exemplu de frază care pur şi simplu m-a captivat se găseşte la sfârşitul romanului (după ce Ambrozie devine Laur şi locuieşte în peşteră): „Ursul a venit la Laur şi i s-a plâns de geruri, de lipsa hranei şi de dezordinea din viaţa lui.“

    În plus, Laur mi-a amintit de acea perioadă a copilăriei mele în care mergeam cu regularitate la biserică, citeam talismanul în drum spre şcoală şi în care era nevoie ca orice gând ori fapt să sufere un „examen al validării“: oare asta e păcat în faţa lui Dumnezeu? De altfel, o perioadă senină, binecuvântată, însă la al cărei mod de viaţă am renunţat, din fericire. Şi tocmai fiindcă autorul nu şi-a propus ca prin cartea lui să propovăduiască religia creştină, după cum însuşi mărturiseşte, a făcut să nu abandonez romanul de cum am aflat că protagonistul este profund religios (ca să nu-i zic bigot).

     În altă ordine de idei, nu-mi amintesc să fi vărsat până acum o lacrimă la niciuna dintre lecturile mele până la scena în care Arseni o asistă pe Ustina la naşterea copilului mort şi atunci când rukineţul speră din răsputeri că femeia iubită nu a murit, în ciuda evidenţei.

     Ca o dilemă rămasă după parcurgerea întregului roman ar fi întrebarea naivă şi mediocră : de ce Arseni nu s-a gândit nici măcar o dată că dragostea lui pentru Ustina dusă la extrem prin comunicarea dincolo de moarte prin puterea cuvântului poate fi o ofensă adusă providenţei? Şi o întrebare infinit mediocră: de ce Ustina nu-i dă niciun semn? Asta ar întări ideea că viaţa de după moarte nu există, că indiferent de smerenia, speranţa şi eforturile lui, adevărata salvare e imposibilă?

     În loc de tăcere, care ar fi ea însăşi grăitoare, romanul lui Vodolaski ar răspunde acestor întrebări - dacă ar putea - cu o bătaie de aripi, cu nişte fire de iarbă verde ori cu nişte picături de rouă.

La ce e bun usturoiul? – Dan Ariely, Al dumneavoastră, iraţional

Dan Ariely, Al dumneavoastră, iraţional, Ed. Publica, Bucureşti, 2015

            Dan Ariely este profesor de psihologie şi economie comportamentală la Duke University şi fondator al Center for Advanced Hindsight. Interesul acestuia pentru iraţional a fost determinat de experienţa prin care a trecut, suferind – în tinereţe – arsuri pe 70% din corp. Astfel, pornind de la cunoaşterea şi înţelegerea propriilor probleme, însoţite de studii de specialitate, autorul răspunde diferiţilor oameni care îi scriu în rubrica „Întreabă-l pe Ariely“, din Wall Street Journal. Aşa s-a născut şi Al dumneavoastră iraţional.  

Citind această carte m-am lămurit încă o dată în legătură cu una dintre întrebările care-i macină pe mulţi: „la ce e bună lectura?“ Unul dintre posibilele răspunsuri este acesta: pentru că te face mai tolerant, mai răbdător şi, bineînţeles, mai inteligent. Dar nu despre lectură este vorba aici, ceea ce voiam să subliniez este că trebuie să fii o persoană foarte răbdătoare (aşa cum este, de pildă, autorul cărţii de faţă) pentru a răspunde la astfel de întrebări (unele de-a dreptul tâmpite) precum:

- De ce se pierd întotdeauna ciorapii daţi la spălat?

- Se poate pune un preţ (la propriu) pe sufletul omenesc?

- De ce mă enervez când veveriţele fură mâncarea lăsată de mine păsărilor?

- Ce sendviş ai mânca primul, dintre unul delicios şi altul nu prea grozav?

- Ce anume din comunicarea prin internet – Facebook, Twiter, e-mail – pare a-i face pe oameni să coboare la cel mai mic numitor comun?

Autorul răspunde cu bun-simţ, uneori mai în glumă, alteori mai serios şi îţi dă impresia că este un fel de Doctor Ştie-Tot.

         Întrebat asupra efectului real pe care îl are usturoiul, Ariely răspunde: „Nu sunt sigur de puterea reală a usturoiului, dar te-ai gândit la posibilitatea ca motivul pentru care te simţi atât de mult mai bine să fie faptul că cei din jur te lasă acum în pace, stând la distanţă?“ (p. 49)

Boala simbolurilor: Italo Calvino - Ultimul vine corbul

Ultimul vine corbul, Italo Calvino, Editura Allfa, Bucureşti, 2015

           

          

                   Fusesem avertizată că Italo Calvino e un scriitor dificil, că opera sa nu se lasă înţeleasă cu una, cu două. Şi  dacă aş fi aflat înainte şi că acţiunile din volumul ce reuneşte cele 30 de povestiri, Ultimul vine corbul, se petrec în atmosfera celui de-al II-lea Război Mondial chiar nu aş fi cumpărat cartea (din prosteasca prejudecată că tot ce ţine de război ar putea interesa doar bărbaţii). Şi totuşi nu ştiam ce mă aşteaptă, aşa că mi-am luat avânt şi am început lectura.

             De la început aveam un instrument util de receptare: declaraţia autorului cu privire la maniera sa de a scrie („Ca metodă de lucru, folosesc desubstanţializarea. Am încercat să desubstanţializez oameni, corpuri cereşti, oraşe…“). De unde înţelegeam că unde scria, poate, lună trebuia să „citesc“ feminitate, în loc de apă – izvorul vieţii, în loc de arici – demiurgul ş.a.m.d. Şi din fiecare povestire desprindeam câte o morală. Însă treptat se insinua o dilemă ce se voia rezolvată fiindcă disconfortul creat pulsa ca o măsea bolnavă. De ce acest corb vine ultimul? Şi… după cine, sau ce vine? Şi cu ce scop? E atras de cineva sau vine el, că vrea? Şi mai departe ce se întâmplă? Şi iar citeam, şi iar reveneau întrebările ale căror răspunsuri le-am aflat, în cele din urmă.

            Cea de-a optsprezecea povestire se numeşte chiar Ultimul vine corbul şi îl are în centru pe băiatul de la munte „cu faţa ca un măr“ (izbutită comparaţie! De-ţi vine să muşti din faţa băiatului, noroc că e doar un personaj!) care uimeşte pe toată lumea cu precizia cu care mânuieşte arma sa, nimerind în orice ţintă. Că e peşte, con, cochilie sau pasăre, flăcăul ocheşte fără greş, această activitate captivându-l şi acaparându-l cu totul. Ţintă devine şi soldatul care voia să-l nimicească şi care izbuteşte să se ascundă, timp în care băiatul e atras de noi „victime“, ultima fiind un corb. Cum corbul nu se lasă doborât sub nicio formă de gloanţele tânărului, soldatul – care îl văzuse mai bine – i-l arată şi, în sfârşit, pasărea e omorâtă. Carevasăzică, acest corb e ultima ţintă a unui îndemânatic vânător, dar şi un simbol al răului, al morţii. Ultima vine moartea… Iar înainte de moarte a fost războiul. Un război care te învaţă că învinsul poate deveni învingător dacă stă la adăpostul indiferenţei şi al luării în râs a lucrurilor serioase, că fiecare dintre noi avem anumite avantaje pe care alţii nu le au, că sărăcia şi umilinţa nasc ură îndreptată chiar spre propriul părinte. De asemenea, din război înţelegi că există persoane care cer – indirect – să fie conduse de lideri despotici pentru că ele nu pot cuprinde cu mintea nici blândeţea, nici vorba bună. Războiul îţi arată adevărata faţă a oamenilor, îţi dezvăluie că viaţa e „un lucru orb şi haotic“, te sileşte să suporţi nesuferita laşitate comună. Sărăcie, ură, teroare, nedreptate, neînţelegere, moarte!

            Pe lângă oroarea războiului, în Ultimul vine corbul am citit despre faptul banal ridicat la rangul de mare eveniment, despre realitatea imediată care are puterea de a revela idei esenţiale. Un tânăr grădinar îi dăruieşte unei tinere fete de casă diferite gâze şi alte lighioane, stârnindu-i acesteia dezgustul (Într-o după-amiază, Adam), o ceată de băieţi inocenţi se joacă pe un vapor părăsit, unde întâlnesc o fată care face parte din alt grup de copii (Un vapor plin cu raci), doi vecini se întâlnesc la vânătoare şi poartă o conversaţie (în fond, pură pălăvrăgeală) a cărei banalitate ascunde mesaje profunde (Om pe întinderea stearpă).

            În loc de încheiere voi rezuma una dintre povestiri, pe care n-am reuşit s-o descifrez, rămânănd (dacă am norocul ăsta!) ca cineva mai ager la minte - dar care suferă de aceeaşi boală a simbolurilor ca unul dintre personajele volumului de faţă - să mă lumineze:

             Zorii printre ramurile golaşe

Un ţăran care lucrează pământul găseşte în livada stăpânului său o creangă ruptă de vreun hoţ pe când era „încărcată cu fructe încă acre ca să smulgă un fruct încă acru.“ (p. 32) Acesta e oripilat şi ameninţă hoţii „care rupeau ramurile şi pe urmă aruncau fructul cât colo, după ce muşcau o dată din el şi îl găseau acru.“ (p. 33) Ţăranul e practic şi superstiţios, harnic şi sărac, acrit de prădătorii de orice fel (de la melcul care găureşte lăptucile şi până la guvernul de neînţeles). După o noapte în care acesta nu a mai păzit pomii, fiind atras de căldura culcuşului său, constată cu amarnică ciudă că fusese prădat: toate fructele din pomi erau luate. Cicălit de soţia sa care nu ştia ce s-a petrecut şi care-l tot întreba dacă a fost un paznic bun, dacă are idee cu cât s-or vinde fructele etc.,  ţăranul o bate cu parul uşii.

Apologia ratării neliniştite - Peter Handke, Într-o noapte întunecată ies din casa mea liniştită

       Peter Handke - Într-o noapte întunecată ies din casa mea liniştită, Editura Paralela 45, Piteşti, 2007

Într-o noapte întunecată ies din casa mea liniştită de Peter Handke este un roman care - sub nicio formă - nu trebuie citit în mijloacele de transport în comun. Şi asta nu pentru că formatul cărţii n-ar fi unul cât se poate de suav - ca să poată genera neplăceri lectorilor-acrobaţi -, ci fiindcă scheletul romanului (partea de început, până pe la pagina 59, când începe „să se întâmple ceva“) necesită o atenţie deosebită, întrucât e bogat în descrieri întrerupte din când în când de „ameninţările“ naratorului cu privire la urmarea imediatei relatări a uimitoarei întâmplări trăite de erou. Uneori, nici liniştea nu pare a fi suficientă lecturii, întrucât m-am surprins în căsuţa mea confortabilă şi liniştită fie citind frazele de câteva ori, fie citindu-le cu voce tare. Alteori, mă surprindeam repezindu-mă la pixul roşu pentru a corecta nenumăratele greşeli de tipar (dar să trecem peste acest aspect).

      Un farmacist pasionat cu adevărat de ciuperci, care e nevoit să împartă casa cu soţia sa de care - în fapt - s-a separat, trăieşte o experienţă inexplicabilă. Într-una din zile, aflându-se într-o pădure de la marginea sătucului austriac izolat şi bizar, Taxham, farmacistul cade inconştient în urma unor lovituri repetate, date de nu-se-ştie-cine-sau-ce. După ce se dezmeticeşte, ajunge într-o cârciumă unde constată că şi-a pierdut vocea. Aici întâlneşte un fost campion de schi şi un autor de poezii nescrise cu care urmează să întreprindă o călătorie cu maşina. Cele două noi cunoştinţe nu sunt mirate de faptul că „şoferul“ nu vorbeşte, ba chiar stabilesc cu nonşalanţă itinerarul, iar farmacistul nu protestează în faţa planului lor. Primul popas e făcut la casa văduvei care - în toiul nopţii, fără vreun motiv [declarat] - îl bate cu neînduplecare pe farmacist, lăsându-i răni grave care (bizar!) nu sunt observate a doua zi de cei doi însoţitori. Aceştia din urmă sunt prea preocupaţi de propriile persoane.

      
    Poetul povesteşte că a visat cum o crainică îi anunţă necrologul cu o nefirească satisfacţie, accentuând asupra lipsei de valoare a operei sale. Acesta se înscrie în seria personajelor - scriitori pseudorataţi (în sensul că, deşi nu a dat dovada talentului său scriindu-şi opera, are conştiinţa genialităţii sale şi, totodată, e - metafizic - neliniştit), în suita căreia va intra - peste 18 ani de la apariţia romanului de faţă - protagonistul Solenoidului cărtărescian (a cărui ratare, totuşi, e anihilată prin scrierea jurnalului). Astfel se justifică ideea unei aventuri având ca mobil lupta cu ratarea, căci poetul „nostru“ e animat până în măduva oaselor de dorinţa de a realiza o capodoperă şi, de aceea, porneşte la drum: „Un şir de ratări şi căderi! Spunea dama de la radio şi eu mă vedeam cum rânjesc în somn, cu gura deschisă de la o ureche la cealaltă. Aşteptaţi voi numai, gândeam eu, nici măcar nu mi-am scris cartea. Şi o să fie o carte cum nu mai există o alta, pe care să nu o poţi simţi ca o carte, care nu va cadra cu imaginea de carte, nu va putea fi percepută concret, şi totuşi o carte cum nu mai există alta.“(p. 76)

      
    Chiar şi fosta vedetă naţională, schiorul, care se remarcase prin performanţa sa, încearcă din răsputeri să menţină aura de campion, însă eşuează şi el după mai multe tentative de a se reprofila. Aventura pe care cei trei pasageri o resimt ca fiind periculoasă, aflată la limita ilegalităţii, presupune - în primul rând - călătoria spre sinele necunoscut. În calitate de rataţi neliniştiţi, ei se încred într-un iluzoriu timp răbdător, care le va oferi răgazul necesar salvării lor. Una dintre piedicile nereuşitei este inadaptarea socială, sugerată prin metafora vitezei desprinsă din cuvintele schiorului : „Este necesar să te adaptezi vitezei. Cine nu reuşeşte asta devine incapabil să-şi trăiască viaţa [...] vitezele [...] m-au lecuit de acel sentiment al meu de Of! Eu! şi numai eu!, fără ca eu să devin cu mai puţin eu.“(p. 88) Dacă poetul şi sportivul se integrează cu uşurinţă printre oamenii întâlniţi în diversele localităţi vizitate şi au tendinţa de a părăsi scopul lor comun, singur protagonistul păstrează neîntreruptă conştiinţa ţelului. Fostul farmacist intuieşte şi el, ca şi schiorul (dar pe o altă cale) că reţeta fericirii este detaşarea, depersonalizarea: „Dar de fiecare dată... când am simţit ceva ce poate fi denumit fericire, era de parcă m-aş fi înălţat deasupra mea...“ (p. 101)

      
    Oraşul Santa Fe, destinaţia celor trei, este ceea ce poetul numeşte „Lumea ca o patrie“ , este ceea ce noi am putea numi celebra reţea de socializare a Facebook-ului (şi acum mă întreb: oare scriitorul a fost inspirat de lumea virtuală a internetului?): „Cei mai mulţi dintre cei care populau strada nu erau numai ocupaţi exclusiv cu ei înşişi, dar erau şi vedete pentru ei înşişi. Această apariţie era obişnuită mai ales la mulţimea de adolescenţi şi avea, mai ales prin apariţia lor în grup, ceva înveselitor şi îmbucurător. Lumea ca patrie, spuse poetul uitându-se la grupa de tineri ce se plimba liberă pe stradă şi pe lângă care abia te puteai strecura, sau la acea pereche ce îşi căuta fiecare pe faţa celuilalt propria reflectare şi după ce o găseau se apropiau şi mai mult şi deveneau de două ori sau chiar de trei ori mai tandri, sau la câte unul care stătea singur?singură în semiîntuneric şi se mângâia sau lăsa vântul de noapte să o facă. [...] Lângă un foc aprins sub cerul liber se arătă într-un cărucior un sugar, care părea că tocmai a învăţat să stea în fund şi care ţipa şi gesticula aşa de tare înspre un adult care frigea un miel, de parcă el ar fi fost comandantul suprem de la faţa locului şi în acelaşi timp privea în jur la spectatori, să vadă dacă aceştia îl admirau în mod corespunzător.“ (pp. 103-105) 

      
    Muţenia eroului, spiritul său critic, plăcerea cu care citea epopeile medievale, luciditatea sa sunt câteva piese ale puzzle-ului care poate înfăţişa figura acestuia în calitate de scriitor (povestitor). Una dintre revelaţiile aventurii sale este că transpunerea în scris a poveştii îi dă acesteia viaţa (însufleţirea) de care are nevoie: „Lasă odată inima ta să sângereze şi vorbeşte! Ce prost este un cap când este numai cap, oricât de mare ar fi...“ (p. 154) Iar văduva, femeia căutată, fosta învinsă, întăreşte această credinţă a sa, prin îndemnul spre creaţie: „Muţenia ta nu e o linişte. Este adevărat că pentru o vreme ţi-a mărit lumea. Dar cu cât rămâi mai mult timp singur, cu atât mai mult muţenia ta devine o primejdie şi într-un final o primejdie de moarte.“ (p. 181) 

      
    Astfel, Într-o noapte întunecată... oferă nu numai o poveste fantastică a unui farmacist pus pe aventură, ci şi o invitaţie în generosul Univers al lui „ca şi cum totul era firesc“ (deşi nu era cu niciun chip!), o serie de parabole despre cearta dintre bărbaţi şi femei, dar şi dintre părinţi şi copii, despre defectele şi calităţile omeneşti, despre Realitate şi despre atâtea şi atâtea altele.

mărturia unui câine

ai mânca zi de zi, de foame, un codru
de pâine uscată?
zi, dezi,
nu e totuna cu proverbialele pietre de moară,
e Realitatea unei palme tuflite
în inimă,
în aşteptare, adulmec
tăcerea rasă din Înaltul tău,
zi, de-ai zice,
fericirea e de ciocolată.