vineri, 25 noiembrie 2011

naivitate, condescendenţă

M-am dus pe deal cu nenea Ch. şi cu alţi oameni. Am mers cu caii, cu căruţa – să luăm lemne - iar eu am luat mâncare de-acasă şi rachiu într-o sticlă. Acum, sticle aveam 2 în bufet: una era cu cheag, şi una cu rachiu. Şi eu, din repezeală, am luat sticla cu cheag şi-am băgat-o în sacoşă şi m-am dus cu ea pe deal. Şi când am dat de mâncare la oameni, unul dintre ei a luat prima dată sticla – că era mai lacom – ca să bea mai înainte rachiu. Şi-a pus în ceaşcă şi a dat ceaşca peste cap, aşa dintr-o dată, pe gât. Vai de mine, el a zis că e rachiu, când colo – cheag. S-a strâmbat, i-a fost rău că l-a băut. Soacrămea a văzut că eu am greşit şi a trimes pe nen’to Ady din nou acasă, să ia sticla de rachiu. Nen’to Ady fiind copil, vreo 8-10 ani, fără minte... a mers pe pârău. Erau buşteni traşi mulţi după coastă şi plini de brumă. Era pe la umbră, timp de iarnă, deh... Şi el în loc să meargă pe potecă, a mers pă buşteni. A alunecat, şi sticla s-a spart. Şi a venit în coastă cu jumătate de sticlă. Oamenii de acolo când au mai văzut şi gestu ăsta s-au prăpădit de râs de ce s-a întâmplat. Şi toată ziua s-a râs de nea’ Cheag – că de atunci aşa i-a rămas numele. Pentru placerea de a auzi o povestire hazlie dar, mai ales, pentru sfanta naivitate a celor fericiti.