luni, 22 februarie 2016

''Dacă simţi adânc că te stăpâneşte o idee, asta e totul'' - E. Voynich, Tăunul

E. Voynich, Tăunul

Trad. de Otilia Cazimir şi Nicolae Guma, Editura Tineretului, 1958



    La scurt scurt timp după ce am citit Solenoidul d-lui Cărtărescu m-am hotărât să fac un exerciţiu de pedanterie. Mi-am zis: ia hai să fac o paradă de erudiţie şi să continui lectura pe verticală (de data asta) cu romanul care l-a fascinat atât de tare în copilărie pe eroul cărtărescian, Tăunul lui E. Voynich. (De fapt, ceea ce m-a urnit a fost curiozitatea de a afla ce fel de carte pentru 'oameni mari' poate smulge unui preadolescent lacrimi de crocodil).
    
    Şi, cum nu puteam citi această carte precum un copil inocent, am citit-o ca o domniţă a secolului al XIX-lea, cufundată într-o stare de pură nostalgie, încurajată fiind de o delicată dedicaţie scrisă pe prima pagină, cu cerneală albastră: 
Lui Marcel, de la 'Moş Gerilă', cu tot dragul. Aurica. Tg. M. la 24 XII 1958. Oare ce-o mai  fi făcând micul Marcel acum? Dacă totul a mers bine trebuie să fie deja bunic...

    Prima parte a romanului pune în lumină personalitatea tânărului englez Arthur Burton, al cărui tată legitim a avut grijă să-i lase după moarte o avere frumuşică, dar şi nişte fraţi vitregi nesuferiţi. Singura alinare a lui Arthur este părintele Montanelli, cu care se consultă ori de câte ori vrea să se lămurească în privinţa oricărei neclarităţi întâmpinate la cursuri (studiază filosofia). 
    Chiar dacă romanul e presărat pe ici, pe colo cu fapte cât se poate de... previzibile (un prim exemplu ar fi adevărata identitate a duhovnicului Montanelli, tatăl lui Arthur, identitate întrevăzută de orice umil cititor), nu m-a dezamăgit, fiindcă aveam nevoie de puţină bălăceală într-o melancolică şi călduţă comoditate. Pe de altă parte, în pofida previzibilităţii, nu m-am putut abţine să nu încerc adeseori o anumită stare de încordare în care aveam inima strânsă cât un purice, însă eram totodată conştientă, ceea ce mă face să cred că, într-o anumită măsură, această stare era indusă de aşteptările mele trezite de romanul lui Mircea Cărtărescu.
    
    Dar, revenind la oile care păşteau în Italia anului 1830, îl vom regăsi pe Arthur Burton în ipostaza unui student dornic să fie util patriei sale adoptive, mânat de avânturi măreţe: Să-mi dau viaţa pentru Italia, s-o eliberez din robie şi din sărăcie, să izgonesc pe austrieci şi să înfăptuiesc o republică independentă, care să nu cunoască alt stăpân afară de dumnezeu!“ În vederea îndeplinirii unor astfel de năzuinţe el se alătură unei organizaţii care reuneşte tineri la fel de ambiţioşi, însă nu la fel de devotaţi, întrucât din cauza trădării unuia dintre aceştia (tânărul Bolla care-i va fura şi iubita) e nevoit să îndure câteva zile de ocnă. 
    Odată eliberat, însă decepţionat din cauza amicilor şi dezamăgit până şi de răposata-i mamă care i-a ascuns adevărul despre tatăl lui natural, Arthur se hotărăşte să înceapă o nouă viaţă şi îşi înscenează sinuciderea. Se îmbarcă pe un vapor cu destinaţia America de Sud, care-l va duce - de fapt -  spre pierzanie.
    
    A doua parte surprinde revenirea lui Arthur în Italia în ipostaza Tăunului, pseudonimul lui Felice Rivarez, renumit gazetar satiric, care se va alătura unor scriitori ce luptă contra cenzurii şi contra iezuiţilor. Aici Tăunul o reîntâlneşte pe Gemma (fostă camaradă de luptă devenită, între timp, văduva lui Bolla) pe care iniţial o intrigă prin observaţiile lui caustice, dar pe care şi-o va apropia în cele din urmă.
    
   Partea a treia face din Tăun un fel de Nemesis al lui Philip Roth avant la lettre deoarece ambii protagonişti se împotrivesc religiei tatălui lor şi sunt guvernaţi de zeiţa răzbunării. Amestecul în tot felul de afaceri dubioase va determina închiderea Tăunului în închisoarea aflată sub atenţia părintelui Montanelli (devenit acum mare şi influent cardinal) care nu-şi recunoaşte iniţial fiul crezut mort. După ce-şi dezvăluie adevărata identitate, Tăunul se arată la fel de neîndurător (şi are şi de ce): 
Cum vă trece prin minte că totul s-ar putea şterge, că aţi putea să mă prefaceţi iarăşi în Arthur cel de altădată? Pe mine, care am spălat vasele în tavernele spurcate, care am rânit grajdurile fermierilor, fiare mai crude decât vitele lor? Pe mine, care am fost clovn cu tichie şi clopoţel, într-un circ ambulant...? Pe mine, care am răbdat de foame, care am fost călcat în picioare şi scuipat, care întindeam mâna cerşind resturile de mâncare pline de mucegai şi eram alungat pentru că acelea erau dreptul câinilor?
    Arthur îi propune tatălui să-şi lepede credinţa pe seama căreia pune toate suferinţele şi greşelile omeneşti, însă cardinalul monsignor Lorenzo Montanelli e nevoit să-şi trimită - fără voie - fiul la moarte pentru a doua oară, de data asta cu adevărat... La rândul său, episcopul îşi perde minţile şi moare în urma unui atac de cord (oare? ultima replică din roman, aparţinând lui Martini, prietenul credincios al Gemmei, lasă să se înţeleagă că poate fi vorba chiar şi de o sinucidere: „ - Ce zici, madonna? Un atac de cord e o explicaţie tot atât de verosimilă ca oricare alta...).
   
    Acum, după ce m-am lămurit cum şi de ce Tăunul smulge lacrimile copiilor naivi şi sentimentali, nu-l mai văd ca pe o invitaţie la pedanterie, ci - în primul rând - ca pe un roman atât de plăcut precum li se pare rotofeilor rozalii nămolul călduţ şi odihnitor. În al doilea rând, făcând abstracţie de precaritatea estetică a romanului, Tăunul e admirabil prin temele insinuate (creaţia care-şi omoară creatorul, oamenii uniţi prin idei, şi nu prin legături de sânge, lupta cu cenzura, demnitatea umană, hybrisul etc.).

3 comentarii:

  1. N-am citit "Solenoid" (înca) dar pentru ca, la fel ca eroul acestuia, am fost fascinata în copilarie de Taunul, m-am bucurat tare sa vad recenzia. Aveam o presimtire (si ceva amintiri vagi, evident) ca romanul are un "penchant" spre sentimental, da' tot mi-a facut placere sa mi-l reamintesc, cu ajutorul dumneavoastra.

    Ca de obicei, o placere sa va citesc.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mă bucur. Cu atât mai mult cu cât am impresia că scriu doar pentru mine şi, într-un fel, cam aşa e fiindcă blogul a (re)apărut din credinţa că ce nu e scris se uită şi e păcat. :D Dar... cine îmi mai vizitează mie blogul tocmai din Mountain View, California, Unites States afară de dvs.! :) Şi trebuie să recunosc, sunt flatată! Cât priveşte acest 'dvs.', mi-aţi putea vorbi la 'per tu'. Eu nu pot face acelaşi lucru decât dacă mi-o cereţi. Vă doresc să aveţi spor la citit!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Exact acelasi principiu (sa nu uit ce am citit) l-am avut si eu cînd mi-am creat blogul! Aprob pozitiv (:D ) si cu tutuitul, eu eram mai formala ca ma simteam stînjenita de gafa cu fosta eleva :)))). Dar e drept suna fortat si greoi, mai ales ca aici, în Québec (spre deosebire de Franta!) toata lumea se tutuieste! Mai mult, au creat si o forma interogativa proprie (si foarte deconcertanta pentru un nou venit care-si imagineaza ca vorbeste bine limba, ca mine acu' aproape 11 ani :D ), de genul: On prend-tu un café? Vous me feriez-tu l'honneur de me visiter? Ils pensent-tu qu'on puisse les aider? etc.

      Ștergere

Scrie ce-ţi trece prin cap :)