luni, 7 martie 2016

Permeabilitatea romanului: „Gumele“, de Alain Robbe-Grillet

Alain Robbe-Grillet, Gumele, Editura pentru Literatură Universală, 1967
Trad. de Dumitru Ţepeneag, prefaţă de Lidia Bote

Nu mi-aş fi imaginat că un roman modern cu personaje lipsite de interioritate m-ar putea fascina vreodată şi, între noi fie vorba, uitasem că poate exista aşa ceva. În nenumăratele fişe bibliografice pe care trebuie să le parcurgă orice student de la Litere se strecoară – fără doar şi poate – şi opera vreunui reprezentant al noului roman francez. Dar, în ceea ce mă priveşte, hazardul a făcut să nu fiu dintre acei studenţi care dau din cap aprobativ după fiecare vorbă spusă de profesori, să nu frecventez cursurile cele mai plictisitoare, să nu citesc tot ce mi s-a cerut… (fiindcă ce lectură poate fi mai captivantă decât aceea care nu ți se cere?!). Din păcate, acest şir de să nu-uri m-a condus, inevitabil, la neşansa de a nu-l fi citit mai devreme pe acela care a fost supranumit „papa noului roman francez“: nimeni altul decât Alain Robbe-Grillet.
Totuși, în această primăvară a sosit vremea să nu mi se ceară să-l citesc pe Robbe-Grillet și, paradoxal, m-am conformat. E curios lucru cum de m-am ataşat tocmai acum (îmi vine să continui: la bătrâneţe, ca să mă las purtată de automatismul acestui clişeu numai să-i fac un pic în ciudă scriitorului-teoretician) de un autor înfumurat, binecunoscut pentru  râsul lui batjocoritor, atoateştiutor ori sardonic, aruncat nu fără generozitate câte unui intervievator umilit şi încordat, care se teme să nu-l deranjeze cu ceva astfel încât întrevederea - obţinută şi-aşa cu mari eforturi - să ia sfârşit cât ai clipi. Una dintre justificările pentru o astfel de bizarerie a gustului ar putea-o oferi celebrele vorbe ale lui Iulius Cezar, care s-ar traduce aici prin : iubesc aroganţa, dar urăsc pe arogant... Căci din 2008 încoace Robbe-Grillet-arogantul devine el însuşi un personaj cu destinul relativ fixat în paginile scrierilor lui, pe care indiferent, dar in-di-fe-rent ce ar face, nu ai cum să-l urăşti (oricât de naivi am vrea să fim unii dintre noi când citim)... tocmai fiindcă e un personaj.
Romanul Gumele (1953)  mi-a dezvăluit una dintre multiplele şi contradictoriile feţe ale lui Alain Robbe-Grillet: scriitor pe cât de ambiguu, pe atât de interesant, pe cât de incomod, pe atât de incitant, autor care îşi afirmă cu pathos oroarea faţă de clişee.
Personajele lui Robbe-Grillet trăiesc într-un fel de prezent etern, ca nişte animăluţe care se bucură la fel de mult de întoarcerea stăpânului după ce a lipsit o zi întreagă, dar şi după o absenţă de două ori de nouă minute. Modul în care e măsurat timpul nu poate să nu şocheze fiindcă e surprins în deplinătatea lui: secundele sunt numărate fără ca vreuna să fie omisă: un, doi, trei, patru... tic-tac, tic-tac (şi tot aşa, fiindcă în roman nu există aceste puncte de suspensie!). Anunţuri întregi (fără valoare literară în afara contextului operei) sunt înfăţişate cititorului care e de părere că s-ar putea lipsi de o atare maculatură. Lectorul poate să sară peste aceste fragmente, ori să le citească din te miri ce motiv (chiar și din snobism), dar - oricum ar fi-, nu are cum să nu se întrebe: până unde va merge cu îndrăzneala acest narator care fără nici o jenă îi înşiră în faţa ochilor o realitate de care credea că scăpase odată cufundat în paginile cărţii. Iată doar una dintre descrierile ce se vor a fi făcute cu maximă obiectivitate, ca şi cum privirea naratorului ar concura cot la cot cu o adevărată camera de filmat:
„O felie de roşie într-adevăr fără cusur, tăiată la maşină dintr-un fruct de-o simetrie perfectă. Miezul dinspre margine, compact şi omogen, de-un roşu frumos, chimic, e strâns din toate părţile dintr-o fâşie de piele lucitoare şi scobitura unde stau înşirate seminţele, galbene, bine proportionate, fixate într-un strat subţire de gelatină verde de-a lungul unei proeminenţe care-i formează inima. Aceasta, de un roz-pal şi cam granulos, începe, oarecum nesigur, din partea inferioară printr-un mănunchi de vinişoare albe, dintre care una ajunge până către seminţe. Sus de tot s-a produs un accident abia vizibil: colţul unei pieliţe, dezlipit de miez pe un milimetru sau doi, se ridică imperceptibil.“ (p. 190)
Cunoaşterea acestei lumi a suprafeţelor prin descrieri minuţioase nu conturează nici atmosfera ori culoarea locală, nici nu caracterizează, chiar şi indirect, personajele. Scriitorul nu mai e un pictor al realităţii (aşa cum i-am putea socoti pe împătimiții după descrieri, cum sunt Balzac, Zola, ori Stendhal), ci un adevărat relativist. În loc să ofere indicii de descifrare a romanului, această aglomerare de informaţii nu face decât să-i adâncească şi mai mult ambiguitatea (cuvânt-cheie în opera autorului).
La un prim nivel al lecturii, intriga din Les Gommes întreţine iluzia că ne aflăm în faţa unui roman poliţist. Detectivul Wallas pleacă pe urmele celui care l-a omorât pe universitarul Daniel Dupont în propria casă. Dar, cum de la aparenţă la esenţă e o cale lungă, cine nu suportă să fie amăgit e obligat să urce câteva trepte pe calea receptării… şi să fie atent mai mult la aventura povestirii, şi mai puţin la povestirea aventurii (sfat pe care un critic precum Jean Ricardou l-ar da oricărui cititor al romanului contemporan).
Încă din Prolog cititorul beneficiază de o anumită cheie de dezlegare a misterului la care personajele însele nu au acces: e înfăţişată pătrunderea criminalului, un oarecare Garinati care execută cu neîndemânare ordinele superiorului său, nereuşind decât să-i provoace o rană profesorului, și nu moartea, așa cum se stabilise.
Pe parcursul celor cinci capitole evenimentele sunt relatate din perspectivele diferite ale personajelor, însă deşi nu e folosită persoana I, naratorii temporari sunt doar în aparenţă obiectivi. Acelaşi joc dintre aparenţă şi esenţă va face din Wallas un ucigaş fără voie (îl va împuşca el însuşi pe Daniel Dupont, care - nu se ştie de ce - prefera să fie crezut mort şi se ascundea cu ajutorul unui medic).  Ironia sorţii face ca Wallas să fie trimis de la centru într-un oraş de provincie necunoscut pentru a rezolva o enigmă care l-a dovedit pe colegul lui de breaslă, Fabius, care îşi are domiciliul chiar în acea localitate. Bărbatul se mişcă prin oraş ca printr-un labirint, de fiecare dată fiind nevoit să ceară indicaţii trecătorilor curioşi (iar funcția îi cere să fie cât mai discret). Şi, de parcă necunoaşterea locului nu era suficientă, detectivul e împiedicat şi de ipotezele debitate de şeful său care nu admite ca Dupont să trăiască. Ba profesorul solitar s-a sinucis fără vreun motiv anume, pur şi simplu din „oboseală“. Ba e omorât din ordinul unui fiu nerecunoscut (făcut cu o femeie uşoară) care îşi revendică drepturile. Ba însuşi Wallas trezeşte suspiciuni, întrucât un beţiv susţine că l-a văzut ieşind din casa victimei chiar la ora la care a fost omorât Dupont.
Asiduitatea sau, mai bine spus, încăpăţânarea lui Wallas de a-l găsi pe criminal face ca acesta să se identifice la perfecţie cu meseria în care crede fiindcă ea îl obligă să fie în permanent contact cu probele, cu oamenii, cu realitatea prezentă, cu ceea ce se vede [acum]. Prin opoziţie, trecutul e îndoielnic, nestatornic:
„Parcă îşi aminteşte că era necăjit în legătură cu o moştenire, sau ceva de genul ăsta, Dar a știut vreodată exact? Nu-și mai amintește nici măcar dacă până la urmă s-au întâlnit cu doamna aceea ori au plecat plouați (n-aveau la dispoziție decât câteva ore între două trenuri). De altfel, sunt oare toate astea niște adevărate amintiri? Ziua ceea i-a fost probabil amintită...“ (pp. 164-165)
Cu toate acestea, nici prezentul nu se arată prea ofertant, întrucât el poate privi doar o bucățică dintr-o realitate care pare că refuză să se lase descifrată cu aceeași forță cu care el își dorește să-l afle pe criminal. Poate că tot ce trebuie să facă e să curețe acest colțic de realitate de tot ce e inutil și eronat, de tot ce-l împiedică să ajungă la cunoaștere, la sens. Și cu ce altceva ai putea șterge o greșeală dacă nu cu... o gumă? (la propriu) Dar Wallas nu caută orice gumă, ci una „moale, ușoară, sfărâmicioasă, care, strivită, nu se deformează, ci se preface în praf; o gumă care se taie ușor, iar locul unde se rupe e lucios și neted ca o scoică de sidef. A văzut el una așa, acum câteva luni, la un prieten care n-a știut să-i spună de unde o avea.“ (p. 159)
Am încercat să înțeleg sensul acestei gume mult căutate, dar m-am lovit de multitudinea de posibilități de interpretare şi de frustrarea că nu o pot alege pe cea mai bună. La drept vorbind, el merge din dugheană în dugheană să caute o gumă (la propriu!) și doar o gumă, nimic mai mult. Însă caracteristicile acesteia fac posibile diverse analogii. Moliciunea ei poate fi asociată detectivului ideal în care crede personajul, un ins dedicat și flexibil, conștient că orice problemă cere abilitatea de a te adapta situației. Pe de altă parte, dacă unuia dintre prietenii lui i-a picat în mână o gumă perfectă e fiindcă hazardul a vrut asta, acela nu a gâștigat-o în urma unor îndelungi căutări, ba mai mult, se arată cu nonșalanță inconștient de norocul care l-a lovit. Guma poate să fie și un obiect fictiv, o metaforă a căutării sensului și, de ce nu, a sinelui. Iar pluralul din titlu s-ar putea justifica prin faptul că nu există un singur sens, ci sensurile. E chiar ceea ce a subliniat Robbe-Grillet – fără a face vreo referire exactă la romanul Gumele – într-un interviu acordat Rodicăi Binder:      
„Nu există niciodată un singur sens al unei cărţi... Există sensuri posibile. Ceea ce înseamnă că romanul, ca şi lumea reală, are un fel de permeabilitate faţă de sensuri. Dar nu are niciodată un sens. Există semnificaţii multiple care traversează cartea în direcţii diferite, la fel cum se întîmplă şi în viaţă.“ („Cît de viu este încă Noul Roman?“ publicat în România literară, nr 21, 2002).


6 comentarii:

  1. Nu l-am citit pe Robbe-Grillet (nici nu țin minte dacă se studia „pe vremea mea, maică” :p), dar sună cel puțin interesant.
    De fapt, eu voiam să comentez că mă exasperează toți cei (nu numai studenții) care dau din cap aprobator la spusele unui vorbitor, fie el profesor, fie invitat să ia cuvântul la vreun eveniment. De obicei, e atât de mare discrepanța dintre fătuca (deh, de obicei e o ea) care încuviințează dând gânditoare din cap, de parcă ar asculta un elev la lecție, și omul cu experiență grea în spate, venit să o împărtășească și altora, încât e greu să nu vezi ridicolul situației. Mă întreb ce le-o împinge să facă asta? Vor să arate că știu? Că înțeleg? Că sunt de acord? De ce trebuie să dea din cap atotștiutor? Ar prinde bine un pic de modestie, ah!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. De fapt, noi suntem acelea cu probleme. Acesti insi stiu sa se adapteze situatiei, constientizeaza cat de important e sa flatezi pe cineva, chiar daca persoana complimentata/aprobata/periata stie ca celalalt exagereaza.

      Ștergere
  2. Pe Robbe-Grillet il stiu doar ca scenarist la filmul regizat de Alain Resnais, Last Year at Marienbad. E probabil filmul abstract definitoriu - sau mai degraba ambiguu in loc de abstract; simbolism, dialog postmodernist, structura narativa ciudata, tot tacamul. Nu cred ca mai exista altul ca el.

    RăspundețiȘtergere
  3. Oopsie, desi am avut la un moment dat un roman scris de el (primul numar al Dilematecii a venit cu un cadou), pe Robbe-Grillet il stiu doar via nevasta-sa, am citit un articol in Vanity Fair despre ea, o babuta asa simpatica, dar, ce sa vezi, o marchiza de Sade contemporana. Se pare ca amicul Grillet a initiat-o, daca nu ma insel.
    http://www.vanityfair.com/culture/2014/02/catherine-robbe-grillet-french-dominatrix

    RăspundețiȘtergere
  4. Haha! Ce tare!'The life of Catherine Robbe-Grillet makes Fifty Shades of Grey look like a Disney movie.' :)

    RăspundețiȘtergere

Scrie ce-ţi trece prin cap :)