luni, 8 februarie 2016

Despre cărţile care ne înşală - 'Să vorbim despre moarte', de Atul Gawande


Atul Gawande, Să vorbim despre moarte, ed. Litera, 2015
trad. de Vlad T. Popescu

    Atul Gawande (n. 1965) este un medic chirurg de origine indiană, provenit dintr-o familie de doctori care au imigrat în SUA. 
     Cărţile acestui autor au fost primite de publicul larg cu mare entuziasm, de vreme ce odata devenite bestselleruri (Complicaţii, Pe muchie de cuţit, Pledoarie pentru checklist,  Better) au fost traduse în zeci de limbi încă de la apariţie. Dar nu acest succes răsunător m-a convins să citesc volumul Să vorbim despre moarte, din contră, numai la auzirea cuvântului bestseller întotdeauna am resimţit o vădită reticenţă, asociindu-l - în mod iraţional - cu acei oameni al căror singur merit este de a da din coate şi a vocifera (oare de ce?).
    Ceea ce m-a atras a fost titlul. Atât de mult încât subtitlul (Despre boală, medicină şi ce contează cu adevărat la sfârşitul vieţii) l-am observat abia pe la jumătatea cărţii, când eram deja extrem de necăjită, ca să nu zic furioasă, pe acest bestseller care mi-a înşelat cu totul aşteptările. 
    
    Adevărul e că speram să găsesc în această carte mărturii ale unor Lazări moderni, care descriu cu lux de amănunte viaţa de apoi. Nădăjduiam să am de-a face cu o ars moriendi, o artă de a muri pe cât de profundă, pe atât de înspăimântătoare. Sau, cel puţin, să citesc replicile memorabile ale unor muribunzi capabili să exprime încă peisajele întrevăzute prin luminiţa de la capătul tunelului. Dar, nu! 
    Pe a IV-a pagină a copertei sunt transcrise câteva citate ale unor critici, printre care şi acela din The Sunday Times, în care se spune că Să vorbim despre moarte este „O carte înţeleaptă şi curajoasă, ce pune probleme la care nimeni dintre noi nu vrea să se gândească.“ Părerea mea este că autorul e prea înţelept şi prea cumsecade pentru o astfel de temă. Fenomenul morţii (atât cât e el descris aici - mai deloc) nu e înfăţişat altfel decât ca un sfârşit cât se poate de firesc. Acum, nu zic că n-ar fi aşa, dar... 
    Câteva capitole bune vorbesc despre cât de important este pentru un bătrân să-şi trăiască ultima parte a vieţii în propria casă, fără a fi nevoit să stea în spital, printre străini. Atul Gawande oferă câteva cazuri, spre exemplificare. Cu toate insistenţele autorităţilor, Harry Truman - fost pilot în timpul Primului Război Mondial - refuză cu încăpăţânare să-şi părăsească locuinţa ameninţată de erupţia iminentă a unui vulcan. Nu-mi dau seama dacă ce a făcut (sau n-a făcut) bărbatul e mai degrabă curată nebunie decât o faptă eroică (aşa cum au considerat localnicii), cert este că acesta şi-a găsit în cele din urmă sfârşitul sub şuvoiul enorm de lavă.
„S-o ia naibii de treabă! îi răspunsese Truman. Am optzeci de ani şi, la optzeci de ani, am dreptul să fac tot ce-mi trece prin minte... Dacă e vorba să dispară locul ăsta, vreau să dispar şi eu odată cu el. Dacă-l pierd, oricum o să mor într-o săptămână.“
    Vârstnici - mai înţelepţi decât Harry Truman - care suferă de boli ce nu le permit să trăiască singuri şi ale căror rude nu îi pot ajuta în mod direct, sunt nevoiţi să apeleze la diverse Cămine de îngrijire ori aziluri. Însă simplul fapt că li se acordă adăpost şi hrană nu este suficient. Ei au nevoie şi de un scop:
„...cu toţii avem nevoie să ne devotăm unui lucru exterior nouă înşine, pentru ca viaţa noastră să fie suportabilă.“
   De aceea, un medic precum Bill Thomas, sub conducerea căruia se află Căminul de Îngrijire Chase Memorial, îşi propune să lupte contra plictiselii, singurătăţii şi neputinţei bătrânilor, adoptând nişte metode considerate - la prima vedere - nesocotite. Astfel, medicul aduce nu mai puţin de o sută de păsări, patru pisici, doi câini şi plante verzi, cu riscul de a transforma căminul într-o mini grădină zoologică. Chiar dacă la început unii sunt sceptici, iar alţii îşi arată temerile cu privire la imposibilitatea de a purta de grijă animalelor, ideea inovatoare a doctorului dă negreşit roade. Atât costurile pentru medicamente, cât şi decesurile scad considerabil. 

    Sunt prezentate şi poveştile unor bolnavi de cancer care luptă să supravieţuiască, agăţându-se uneori de firul fragil al tratamentelor aflate încă în stadiu experimental. Unul dintre aceste cazuri îl are în centru tocmai pe tatăl autorului, el însuşi doctor, ceea ce face ca relatarea să dobândească un vădit dramatism, întrucât medicul altădată detaşat (fie că vorbim de tată ori de fiul acestuia) nu poate să se sustragă afectivităţii. Atmaram Gawande are noroc şi reuşeşte să trăiască multă vreme după ce află de existenţa tumorei din coloana vertebrală, ajungând chiar să fie guvernator districtual.
 „Cumva, în loc să se agaţe de identitatea de o viaţă pe care o pierdea, el a reuşit s-o redefinească. Asta înseamnă să ai autonomie - poate că nu poţi controla circumstanţele vieţii, dar să fii stăpânul vieţii tale înseamnă să ai controlul asupra a ceea ce vrei să faci cu ea.“
     Una peste alta, după ce am parcurs întregul volum parcă n-am mai fost la fel de nemulţumită ca la început. Uşoara schimbare de perspectivă mi-a adus aminte de una dintre întrebările puse lui Dan Ariely: ce sendviş ai mânca mai întâi dacă ţi-ar fi foame şi ai avea unul bun şi altul mai puţin bun? În ceea ce priveşte această carte, se pare că prima jumătate este un fel de sendviş mai puţin grozav (ca să nu-i zic altfel). Şi, dacă aş merge şi mai departe şi mi-ar fi permisă o astfel de comparaţie, lectura Să vorbim despre moarte ar trebui să fie urmată de aceea remarcabilă a Dezastrului de la Cernobîl (care tratează cu adevărat tema morţii) al Svetlanei Aleksievici, fiindcă o gustare bună o neutralizează (cel puţin) pe alta fără savoare.
    Să vorbim despre moarte e o carte care te pune pe gânduri, însă nu neapărat prin conţinutul ei în sine, ci prin faptul că ştiind că citeşti o carte despre moarte începi să fii mai atent în jurul tău, să preţuieşti mai mult anumite lucruri cărora înainte nu le acordai importanţă. Vezi un bătrân în faţa ta şi înţelegi în alt mod decât până atunci că el nu mai are prea mult timp... chiar dacă ştii că poţi muri şi tânăr...

    P.S. Poate că voi aprecia mai mult această carte atunci când nu voi mai avea dreptul să afirm că sunt tânără. Poate că viziunea asupra timpului modificată de vârsta înaintată mă va face şi pe mine să îmi arăt entuziasmul în comentarii pe Goodreads, alături de nenumăraţii fani ai lui Atul Gawande. 




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Scrie ce-ţi trece prin cap :)