luni, 14 martie 2016

Naratorul saltului în timp: Gelozia, de Alain Robbe-Grillet

Alain Robbe-Grillet, Gelozia
Editura Art, 2011, trad. de Raluca Dincă

Deşi se încadrează în aceeaşi direcţie literară a noului roman francez, Gelozia (La Jalousie, 1957) aparţine unei etape de creaţie caracterizată prin erotism, prin exploatarea unei „autobiografii fantasmatice“ şi printr-o (şi mai mare) ambiguizare a perspectivei, distanţându-se astfel de opera prin care s-a făcut cunoscut Alain Robbe-Grillet, romanul Gumele.
Subiectul Geloziei s-ar putea rezuma în două-trei fraze. Un bărbat căsătorit (Franck) o vizitează adeseori pe vecina sa (A...), proprietara unei plantaţii de bananieri din Africa. Întâlnirile lor se desfăşoară după acelaşi tipic: Franck e poftit la masă, se aşază la o distanţă nepermis de mică faţă de A..., îi vorbeşte în şoaptă şi se bucură de întreaga ei atenţie într-un cadru netulburat de lumina lămpii. La un moment dat femeia îl însoţeşte pe Franck într-o călătorie cu maşina, care se va defecta (ca din întâmplare ori chiar din întâmplare), ceea ce va duce la prelungirea şederii lor.
Povestea în sine nu are nimic extraordinar, dar tehnicile folosite de autor n-au cum să nu exercite asupra lectorului o vie curiozitate şi o atenţie deosebită fiindcă stilul scriitorului, caracterizat prin minuţioase descrieri, menite să nu exprime mai mult decât ceea ce se vede cu ochiul liber, îl poate înşela pe cititor abătându-l de la dezlegarea enigmei acestui roman. Cu ambiguizarea perspectivei eram deja familiarizată prin intermediul Gumelor, însă acolo avem de-a face cu mai multe voci narative, pe când aici e una singură.
Rezolvarea enigmei principale constă în înţelegerea paradoxalei subiectivităţi-obiective. În Gelozia, cel care relatează despre vizitele bizare ale lui Franck păstrează „alura“ unui narator obiectiv prin relatarea la persoana a III-a, prin descrierile amănunţite ale decorului, însă discursul devine un adevărat monolog deoarece – cu fiecare ocazie -  povestitorul meditează, se plânge ori e confuz:
• „Dacă te uiţi de aproape, din spate, cocul lui A... pare să fie destul de complicat. E greu să-i urmăreşti şuviţele atât de bine împletite: pe ici, pe colo, găseşti mai multe soluţii, dar în alte părţi nu-i dai de cap.[...] Şi din profil cocul lui A te induce în eroare.“ (p. 31).
• „Pesemne că A... tocmai s-a spălat pe cap; altfel, nu s-ar apuca să se pieptene în miezul zilei. Şi-a întrerupt mişcările; probabil că a terminat cu acea parte.(pp. 40-41)
            Cum nu are dreptul să pătrundă în intimitatea personajelor, naratorul se consolează cu un cadru uşor distanţat, uşor distorsionat, ca atunci când cineva ascultă zgomotele din spatele unei uşi dincolo de care nu poate să treacă sau ca atunci când altcineva priveşte de afară printre dungile alungite ale jaluzelelor. Nu întâmplător - după cum subliniază şi traducătoarea Raluca Dincă -, pentru a exprima ambivalenţa termenului, romanul lui Robbe-Grillet trebuia să fie tradus prin Gelozeaua (pentru a păstra atât sensul de „gelozie“, cât şi pe acela de „jaluzea“ ale cuvântului „la jalousie“).
O efracţie ar fi deja un privilegiu enorm la care aspiră totuşi acest narator, nevoit să se mulţumească şi cu puţin – pentru moment –, mişcându-se în iluzoriul univers al lui „poate că“. Această dorinţă de a avea acces la ceea ce nu i se cuvine (din considerente morale ori practice) e un atribut al oricărui gelos, chinuit de bănuieli pe care nu le poate verifica. În ceea ce priveşte identitatea acestuia, trebuie s-o recunosc, am fost tentată să trişez şi am descoperit în urma căutărilor pe internet că el e soţul gelos al lui A... Însă nu am fost în totalitate de acord, fiindcă nu se spune pe niciunde în carte că femeia ar fi căsătorită, aşa cum nu se spune nici că ar fi văduvă sau celibatară, iar singurul indiciu al prezenţei naratorului-personaj ar fi scaunul în plus de la masa care le e servită personajelor. Ar putea fi, în egală măsură, băiatul de culoare îndrăgostit de stăpâna lui europeancă. Ar putea fi chiar soţul ei, însă (de ce nu?!) decedat, aflat într-un univers paralel, asistând neputincios la infidelitatea de necondamnat (întru totul, cel puţin) a femeii lui. Ar putea chiar să nu existe sub nicio formă ori ar putea să fie toţi, pe rând. 
De fapt, nu contează decât obsesia redată printr-o altă tehnică folosită de autor, aceea a repetiţiei. Modalităţile ei de realizare se bazează fie pe reluarea unor scene folosind acelaşi limbaj (schimbându-se doar anumite detalii), fie pe exprimarea aceleiaşi idei folosind exemple diferite. N-am mai întâlnit până acum o astfel de tehnică în care naratorul pare să facă salturi în timp de câte ori are chef, să călătorească în acelaşi trecut pe care să-l vadă din unghiuri diferite. Iată doar două variantă ale aceleiaşi scene, aceea în care Franck omoară o scutigeră de care A... e oripilată:


varianta 1 •„Nu-i ceva ieşit din comun să dai peste tot felul de miriapode [...]. Tăcut în tot acest timp, Franck o priveşte din nou pe A... Apoi, fără să scoată vreun zgomot, se ridică de pe scaun ţinând şervetul în mână. Îl face cocoloş şi se apropie de perete... Franck ia şervetul de pe perete, după care striveşte ceva pe podea, apăsând cu piciorul pe plintă.“ (pp. 37-38)
varianta 2 •„Fără să spună nimic, Franck se ridică de pe scaun ţinând prosopul în mână; îl face cocoloş, se apropie discret de perete şi striveşte creatura. După care o zdrobeşte cu piciorul pe podeaua din dormitor.“ (p. 100)


Pe de altă parte, dincolo de maniera în care e descrisă, scutigera însăşi pare să fie o altă variaţiune a aceleiaşi teme (gelozia). Numeroasele picioare ale acestei gângănii (potrivit wikipedia, ea are nu mai puţin de 15 perechi de picioare) ar putea simboliza numeroasele combinaţii pe care le realizează mintea gelosului care, în lipsă de suficiente informaţii, rulează aceleaşi idei, la nesfârşit.
Dincolo de insecte şi alţi demoni, Gelozia oferă şi o interesantă critică adusă cititorilor naivi, care se mulţumesc să povestească evenimentele dintr-o carte, ignorând complet stilul, sau tehnicile scriitorului, aşa cum fac Franck şi A... care se delectează cu acelaşi roman:
„... niciodată n-au emis vreo judecată de valoare...; dimpotrivă, vorbeau despre locuri, întâmplări, personaje, ca şi cum ar fi fost vorba de lucruri reale: un loc de care ei şi-ar fi amintit (undeva în Africa), oameni pe care i-ar fi cunoscut împreună sau despre care li s-ar fi povestit. În conversaţiile lor, s-au ferit mereu să aducă în discuţie caracterul verosimil, coerenţa sau vreun alt merit al povestirii.“ (p. 50)

În ceea ce mă priveşte, tare aş vrea să aflu părerea altor cititori cu privire la Gelozia lui Robbe-Grillet, fiindcă încă mă macina multe întrebări, tocmai de aceea am încercat să-l înţeleg pe autor uzând de arme şi de strategii diferite, cum ar fi desenul de mai jos, care mi-a adus aminte că am acelaşi talent pe care-l aveam pe la 6-7 ani. Dar dacă atunci aş fi pictat la fel nu e ca şi cum am recuperat un desen al trecutului? Poate... numai că atunci nu-l întâlnisem pe Robbe-Grillet.
Vedere cu infidelităţi (în faţa plantaţiei de bananieri) şi gelos cu scutigeră în mână


5 comentarii:

  1. Eu cînd aud de "nouveau roman" ma-nfior si-acu, la mai bine de 30 de ani de la terminarea facultatii :D! Nu-s de ce n-am putut sa-l diger niciodata, desi Nathalie Sarraute mi-a placut oarecum (e drept ca mai ales în studiile critice). Ma întreb totusi cum l-as aborda acum, cînd am mult mai multa rabdare… Mai ales ca mi-au placut mult observatiile tale. Am sa cuget, ca ma uit chiorîs de ceva timp la un roman de Sarraute pe care-l am în biblioteca de multa vreme si pe care l-am ocolit sistematic...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Coincidență sau nu, acum citesc Fructele de aur. Am vrut să văd cum o fi și această Sarraute, că prea exagerasem cu Robbe-Grillet :P Ce bine ar fi ca romanul care-ți face cu ochiul să fie tocmai ăsta... mi-ar plăcea să ne punem reciproc întrebări, fiindcă - după cîte observ - asta ar fi o trăsătură comună a reprezentanților noului roman francez: să te lase (de cele mai multe ori) cu ochii în soare, să te fiarbă puțin în suc propriu, să te șocheze, să te măgulească, să te treacă prin toate stările... Deci, am noroc? :D

      Ștergere
    2. Nu, din pacate, e Le Planetarium. Nu stiu daca ai citit de ea L'ère du soupçon este un eseu despre nouveau roman care mie mi-a placut. În orice caz, abia astept recenzia ta la Fructele de aur. Am citit-o în facultate, da' nu-mi mai amintesc mare lucru!

      Ștergere
    3. Ah, nemăsurată invidie prietinească!
      La noi nu s-a tradus Le Planetarium şi nici în franceză nu e de găsit. Ei bine, m-aş mulţumi şi cu o recenzie :)

      Ștergere
    4. Daca nu uit (:D) ma apuc de el dupa ce termin Demian - e suficient de mic încît sa-l pot strecura în geanta si citi pe autobuz :)

      Ștergere

Scrie ce-ţi trece prin cap :)