Nathalie Sarraute, Fructele de aur, Editura
Univers, Bucureşti, 1977
Trad. de Radu Toma
Fructele de aur e o carte NULĂ.
Pentru relaxaţi ori cum s-or mai fi chemând leneşii în ziua de azi, pentru cei
care nu-şi pot imagina că trăncăneala ar putea fi ridicată la rang de artă, pentru
cei care nu cred că un imitator poate realiza o operă mai valoroasă decât aceea
care i-a servit drept model ori, în sfârşit, pentru pedanţii de toate soiurile.
Căci, în definitiv, Nathalie Sarraute a scris un roman-oglindă care reflectă
toate aceste categorii atât de jalnice încât exponenţii lor, văzându-se pe ei
înşişi, nu au cum să nu se îngrozească, defăimarea acestei cărţi devenind
inevitabilă.
Consideraţii asupra nimicului
Întotdeauna am fost fascinată de explorarea domeniului
vast al nimicului în literatură ori
viaţă. Totuşi, poate exagerez, din moment ce nu reuşesc să-mi aduc aminte
numele acelui autor ori, măcar, al acelei cărţi (deşi am vagi bănuieli, dar
n-are rost să mă pronunţ pentru a face – pe cât posibil – economie de
spaţiu...) în care un personaj gânditor îi alertează adeseori pe cei din jur cu
privirea sa abătută şi e întrebat: „La ce te gândeşti?“ De fiecare dată,
personajul nostru îşi foloseşte unicul as de sub mânecă şi le spune următoarele
(citez din memorie):
„Mă gâââândesc la... o grădină mare, frumoasă, în centrul căreia stă un măgar asaltat de felurite animale, lighioane mai mari sau mai mici care-i dau târcoale, îl privesc cu îngrijorare şi-l întreabă: ‹‹‒La ce te gândeşti?›› Iar măgarul răspunde: „‹‹‒La nimic!››“
Dacă acest personaj ar fi - să zicem - Niculae Moromete, am putea spune că Niculae nu se gândeşte chiar la nimic, ci îşi ironizează prietenii şi, în realitate, el se gândeşte la multe, dar preferă să le păstreze pentru sine.
Cam aşa se întâmplă şi în Frunctele de aur (Les Fruits d'or - 1963), carte născută „din nimic“ ori - mai exact ar fi să se spună - din tot. De la comentarea unui gest banal se ajunge la o întreagă discuţie despre adevărata operă de artă, însă naratorul nu are grijă să facă o minimă selecţie a ideilor, ci le înfăţişează în starea lor brută (cu pauze, ezitări ori reluări din perspective diferite). Aşa că, dacă îţi era dor de un Camil Petrescu, vei regăsi aici acea nevoie de autenticitate şi anticalofilie din operele sale.
Cam aşa se întâmplă şi în Frunctele de aur (Les Fruits d'or - 1963), carte născută „din nimic“ ori - mai exact ar fi să se spună - din tot. De la comentarea unui gest banal se ajunge la o întreagă discuţie despre adevărata operă de artă, însă naratorul nu are grijă să facă o minimă selecţie a ideilor, ci le înfăţişează în starea lor brută (cu pauze, ezitări ori reluări din perspective diferite). Aşa că, dacă îţi era dor de un Camil Petrescu, vei regăsi aici acea nevoie de autenticitate şi anticalofilie din operele sale.
Pretextul cu care debutează romanul de faţă este un
dialog între două personaje (ale căror nume sunt păstrate sub anonimat). Un El
şi o Ea discută despre o cunoştinţă comună, un domn foarte entuziasmat de un
tablou al pictorului Gustave Courbet. Vocea masculină din carte îl ridiculizează
pe acest domn pe parcursul a numeroase pagini, scoţând la iveală preţiozitatea,
pedanteria, emfaza cu care îşi prezintă prietenilor tabloul păstrat ca pe o
bijuterie inegalabilă. Folosindu-se stilul indirect liber, ironia este şi mai
evidentă:
„Descoperirea mea, talismanul acesta preţios, pe care vi l-am arătat adineauri, mă ocroteşte. Luaţi-l, vi-l întind, este şi al vostru, prietenii mei, ţineţi-l bine, nu-i daţi drumul şi veţi fi ca mine, puternici, clarvăzători.“ (p. 73).
El (vocea
masculină) se arată indiferent la vederea tabloului, jignind pe domnul pedant, însă Ea (vocea
feminină) încearcă să redreseze situaţia şi îi adresează o întrebare care l-ar
putea măguli, interesându-se dacă îi place romanul lui Bréhier, Fructele
de Aur. După răspunsul afirmativ, însă scurt şi sec („Fructele
de Aur... e o carte bună...“),
urmează o analiză [aproape] exhaustivă a romanului lui Bréhier, o despicare a
firului - nu în patru, ci la nesfârşit.
Fructele de aur de Nathalie Sarraute
e un roman care, având o oglindă în mână, se priveşte în alta şi vede Fructele
de Aur (cartea lui Bréhier) care ţine o oglindă în mână, care...
care.... se reflectă la infinit. Dintr-un anumit punct de vedere, romanul
autoarei franceze se aseamănă foarte mult cu o femeie, el n-are nevoie de
critică fiindcă şi-o face singur; are nevoie doar de atenţie.
Cel mai
ironic personaj-narator pe care l-am întâlnit în lecturile mele este cu
siguranţă acest El care prevede reacţiile pe care le vor avea cititorii
romanului de faţă (de fapt, comentându-l pe acela al lui Bréhier):
„...în ea nu găseşti ‹‹profunzimi››. Nu sînt colcăiri de larve, împotmoliri în nu ştiu ce adâncuri mocirloase care degajă miasme asfixiante, în nu ştiu ce mâluri putrede în care te afunzi. Nu. Nu găseşti aşa ceva în Fructele de Aur. Dar ceea ce găseşti e tocmai ceea ce face marile romane. Toată arta, cred, pentru romancier, constă în a se ridica deasupra acestor colcăiri greţoase, deasupra acestor descompuneri...“ (p. 45)
Ceea ce m-a
surprins (de fapt, aceasta este şi intenţia autoarei) a fost, pe de-o parte, conştiinţa
propriei valori (aş forţa nota şi aş adăuga: a scriitoarei): „O capodoperă. E foarte adevărat. Mărturisesc că mie însămi,
la început, mi-a fost greu. Nu o pătrunzi dintr-o dată. Dar apoi ce răsplată!“
(p. 43) şi, pe de altă parte, anticiparea criticilor (negative ale cărţii ): „ei bine,
puteţi să spuneţi ce vreţi, dar mie Fructele de Aur nu-mi place. O găsesc
plictisitoare la culme. E obscură, absconsă. Sunt locuri unde a trebuit s-o iau
de la capăt de trei ori [...] lucrurile astea nu se explică, nu poţi să le
analizezi, poezia, lucrurile nespuse, marile mistere, profunzimile şi
penumbrele în care ceilalţi, privilegiaţii, înzestraţii, percep pulsaţiile
vieţii...“ (pp. 61-62)
Dacă vor mai
exista cititori ai vechiului nou roman francez,
unii vor fi de părere că Fructele de aur e, poate, un roman prea
literar, inactual sau de neînţeles. Alţii se vor desfăta bând din el ca dintr-un cocktail
proaspăt – ca să nu-i spun chiar ambrozie – subtilitatea, modernismul,
autenticitatea fiind doar câteva ingrediente. Fructele de aur e o carte ad-mi-ra-bi-lă!
„Gestul acesta de a pune un şal pe umerii unei femei căreia îi este frig, poate să însemne o mie de lucruri... sau nimic. O simplă amabilitate, nu mai mult... [...] Dar romancierii aleg orice... la nimereală... Un gest pe care l-au remarcat, care putea să însemne orice, ei îl iau şi îşi spun: ia te uită, o să se potrivească, iată ce-mi trebuie, o să meargă acolo... un gest oarecare, pe care l-ai reţinut... el o să însemne naşterea marii iubiri. Şi iată. Gata. Crezi. Orbeşte. Prestigiul scrisului... Tonul sigur al scriitorului... Eşti obnubilat... Te gândeşti că el ştie. Şi îţi spui: dar cât e de adevărat...“ (p. 49)
Şi stropul care a rămas pe pai ţi-l oferă vocea masculină a acestei cărţi:
„... cei care, şi astăzi încă, mai admiră Fructele de Aur, sunt nişte proşti.“ (p. 126)
Mda, ar trebui sa recitesc romanul asta ca nu mi-l amintesc decît ca exemplu de mise en abyme. Îti admir rabdarea si sper sa ma apuc si eu curînd de Planétarium
RăspundețiȘtergereHaaa, cineva a pus punctul pe i. Răbdarea chiar este un cuvânt-cheie pentru romanul ăsta. Începutul e puţin cam... groaznic! :)) Citindu-l, mă întrebam dacă îl voi abandona, cu toate că eu n-am făcut lucruri din astea la viaţa mea fiindcă atunci când s-a făcut împărţeala din sacul lui dumnezeu mie nu mi-a mai rămas decât toleranţa :))
RăspundețiȘtergereAbia aştept să văd cum e şi despre ce e Planetarium... am aşteptări mari de la această autoare :D