Căluţii mei, căluţi frumoşi, de Cormac McCarthy

Cormac McCarthy, Căluţii mei, căluţi frumoşi, Editura Polirom, 2011

Primul volum din Trilogia Frontierei

Trad. de Iulia Gorzo

           

          Se întâmplă uneori să ajungi la un autor nu fiindcă ţi-ai propus cu mult timp înainte, nici că te-ar fi atras titlul ori coperta vreunei cărţi a acestuia. Cineva aruncă într-o doară nişte vorbe-seminţe care vor încolţi în inima (ori mintea?) unui ins ce se află de faţă la momentul oportun. O astfel de vorbă-sămânţă a fost aruncată hăt departe, dincolo de ecranul computerului, pe când respectabilul domn Dan C. Mihăilescu prezenta o carte de la ora 5, iar una dintre consecinţe a fost încolţirea curiozităţii de a afla cine este acest Mccarthy pe care criticul literar l-a descoperit de curând şi pe care îl consideră atât de valoros (cartea prezentată nu era a lui Mccarthy, autorul fiind dat ca exemplu doar aşa, în treacăt).

            Aşa am ajuns la Cormac Mccarthy, al cărui nume doar îl auzisem (fără să ştiu măcar cum se scrie) şi la a sa Trilogie a Frontierei, care include, în ordine, volumele: Căluţii mei, căluţi frumoşi, Marea trecere şi Oraşele din câmpie.

            Titlul All the Pretty Horses (1992) s-a tradus Căluţii mei, căluţi frumoşi (2011) pentru că probabil cineva s-a gândit că diminutivul va îndepărta orice asociere cu acel videoclip mult mai celebru la noi decât cartea lui Mccarthy, nefiind vorba aici nici de doi, patru ori şase, ci de tăţi caii frumoş. Pot spune din capul locului că nu titlul m-a făcut să citesc această carte, animalul domestic ierbivor în cauză nesuscitându-mi vreun interes de-a lungul timpului.

Impresii de lectură

•Am fost uşor luată prin surprindere de stilul lui Mccarthy. La nivel grafic, sunt anulate liniile de dialog (replicile încep totuşi întotdeauna de la capătul rândului), ceea ce face dificilă identificarea clară a vocii naratorului şi a personajelor. Încă nu am găsit o justificare a acestei alegeri (şi, dacă totul ar fi permis pe lumea asta, aş spune că autorul s-a luat după Saramago, dar nu i-a ieşit).

•M-am întristat degeaba când am văzut atâtea greşeli gramaticale puse pe seama unor ţânci needucaţi, nişte derbedei în definitiv simpatici.

•Volumul de faţă m-a făcut să-mi aduc aminte cu câtă putere de convingere doamna de română din ciclul gimnazial ne încuraja să scriem (şi să apreciem) compuneri pompoase, siropoase, cu imagini precum: „o geană de lumină dansa graţios pe nişte frunze gingaşe şi fremătătoare care împodobeau pământul reavăn cu un covor viu şi multicolor...etc“ Asta pentru că am descoperit în Mccarthy pe romancierul cu stofă de poet (la fiecare pas e strecurată câte o figură de stil):

- „Iubea la cai ce iubea şi la oameni, sângele şi căldura sângelui care-i insufleţea[...] S-a întors călare pe întuneric.“ (p. 8);

             - „Calul lui Blevins stătea în potop ca spectrul unui cal.“ (p. 80)

 -  „Caii se suceau şi se opreau în loc, forme cenuşii în dimineaţa cenuşie.“ (116)

- „Era atât de palidă în lac, încât părea să ardă. Ca fosforescenţa dintr-un lemn înnegrit. Arzând rece. Ca luna arzând rece.“(p. 161).

Accentul pus pe plasticitatea limbajului mă face să-l calific drept un scriitor talentat, însă [nepermis de] artificial şi prea de modă veche. Iar lipsa mecanismelor ironiei e încă un motiv pentru care Cormac Mccarthy nu se va situa printre scriitorii mei preferaţi.

•Lectura nu s-a lăsat strunită cu prea mare uşurinţă, aşa că mă hotărâsem să vizionez între timp un film realizat după cartea lui Mccarthy cu acelaşi titlu, No Country for Old Men (2007). Cea mai mare greşeală a fost să mă instalez în faţa calculatorului cu o pizza din care-mi imaginam că voi mânca... Păi cum să înghiţi ceva dacă vezi vreo două ore numai sânge în faţa ochilor, oameni împuşcaţi, animale împuşcate, totul... împuşcat?! De fapt, din câte-am observat până acum, constanta cromaticii în opera lui Mccarthy este roşul aprins, roşul sângelui. Acuma... nu că aş fi eu vreo preţioasă, dar scriitorul ăsta „ne vorbeşte“ despre moarte cu prea mult sânge rece.

•După ce am terminat de citit Căluţii mei, căluţi frumoşi mi-am schimbat impresia iniţială şi am descoperit că îmi place Mccarthy, însă nu din prisma manierei sale de a scrie, ci datorită unor idei încântătoare, cum ar fi aceasta, rostită prin intermediul strămătuşii Alejandrei:   

„Nu există nimeni care să ne spună cum ar fi putut să fie. Jelim ce-ar fi putut să fie, dar ‹‹ar fi putut să fie›› nu există. N-a existat niciodată... Ceea ce nu se schimbă în istorie e lăcomia, nesăbuinţa şi o patimă pentru sânge, iar ăsta-i un lucru pe care se pare că nici măcar Dumnezeu – care ştie tot ce poate fi ştiut – nu-l poate schimba.“ (p. 269)

Penélope Cruz şi
Matt Damon în
All the Pretty Horses (2000)

Despre ce e vorba?

John Grady Cole, un puşti de vreo 16 ani din San Angelo (Texas), pleacă în lumea mare pentru a găsi o viaţă mai bună, departe de vechea fermă de cai a familiei care i-ar fi putut asigura un viitor bun dacă nu era vândută. Este însoţit de prietenul său, Lacey Rawlins, alături de care trece ilegal graniţa spre Mexic. Între timp, celor doi li se alătură cu încăpăţânare un necunoscut pe nume Jimmy Blevis, care vrea să pară mai mare ca vârstă decât e în realitate. Aceşti puşti care îşi iau viaţa în propriile mâini se cred responsabili (şi chiar sunt) şi tratează cu seriozitate problemele, fiind maturizaţi înainte de vreme. John şi Lacey reuşesc să-i câştige încrederea proprietarului unei ferme, don Héctor Rocha y Villareal, la care devin îmblânzitori de cai. John Grady se îndrăgosteşte de fiica acestuia, Alejandra. Însă din cauza nesuferitului de Blevins vor fi luaţi prizonieri timp de şase săptămâni şi supuşi la tot felul de suferinţe într-o închisoare ciudată. Prin bunăvoinţa strămătuşii Alejandrei, John Grady şi Rawlins sunt eliberaţi, însă cu condiţia ca primul să n-o mai întâlnească pe fată. Până la urmă, John Grady se resemnează şi-şi vede în continuare de hoinăreala sa, iar Rawlins se întoarce acasă.

„Pe lume nu există monstru mai cumplit ca raţiunea...“

Realitatea universului propus de scriitorul american este dominată de cruzimea existenţei, de violenţa şi de marea de sânge vărsat din care se naşte uneori câte o floare a binelui. Într-o lume în care oameni fără nicio frică se joacă de-a dumnezeii luându-le vieţile semenilor lor, doar animalele promit puţină înţelegere, puţin ajutor. În romanul de faţă s-a întâmplat ca astfel de animale protectoare să fie reprezentate de caii, care sunt - pentru personaje - un fel de „măsură a tuturor lucrurilor“.  Pentru Rawlins, „un cal arătos e ca o femeie arătoasă... Mereu îţi dă mai multe bătăi de cap decât face. Unu care să-şi facă treaba şi atât, asta-i trebuie omului.“(p. 101) John Grady îşi face un obicei în a-i vorbi calului: „Calul avea din născare un pas bun şi el îi vorbea în timp ce călărea, îi spunea lucruri despre lume care, după ştiinţa lui, erau adevărate şi îi mai spunea lucruri pe care le credea adevărate, ca să vadă cum sunau odată rostite.“ (p. 273)

John Grady şi Lacey Rawlins sunt un fel de Don Quijote şi Sancho Panza aflaţi în căutarea unei lumi ideale. Ei s-au născut, poate, prea târziu ca să fie nişte cowboy veritabili. De aceea, e nevoie ca - din când în când - câte un bătrân înţelept să-i „sperie“ pe băieţi cu acest monstru cumplit care e realitatea. 
         De exemplu, deşi e principala piedică în calea fericirii celor doi, duena Alfonsa (strămătuşa Alejandrei) îi oferă lui John Grady tot felul de învăţăminte:„Cicatricile au puterea stranie de a ne aduce aminte că trecutul nostru e real.“ (p. 154) Tot aceasta îl îmbărbătează pe tânăr: „Până la urmă cu toţii ajungem să ne lecuim de sentimentele noastre. Cei pe care nu-i lecuieşte viaţa îi lecuieşte moartea.“ (p. 268) Ceea ce nu-nţeleg eu însă e motivul adevărat pentru care bătrâna vrea cu tot dinadinsul să-l despartă pe John de Alejandra.