David
Nicholls, Noi, Ed. Litera, 2015
Trad. de
Mirella Acsente
Dacă aş citi
un roman a cărui acţiune e plasată în contextul noilor tehnologii, cred că
m-ar cuprinde un anume sentiment de vinovăţie. Şi, dacă romanul s-ar întâmpla
să fie unul de dragoste, ba chiar cu happy
end, atunci delictul ar fi resimţit din ce în ce mai puternic. Pentru a fi
valoroasă, o operă literară care abordează tema iubirii trebuie „să-şi aleagă“ personajele
din timpuri cu cât mai desuete, cu atât mai fermecătoare, din oraşe precum
Paris, Sankt Petersburg ori Londra (excepţiile fiind deosebit de rare). Ca şi când ar exista o puternică incompatibilitate între actualitate şi valoare, între dragoste şi modernitate...
Într-un fel, mă aşteptam
să depăşesc aceste prejudecăţi cu care am întâmpinat romanul Noi de David Nicholls, pe care nu-l voi
mai rezuma, fiindcă scriitorul însuşi o face foarte bine la sfârşitul cărţii (lapsus: oare
cum se mai numeşte acest procedeu prin care autorul/naratorul însuşi rezumă
opera în chiar cuprinsul operei?).
Câteva impresii:
- cartea se citeşte foarte uşor: nu implică nici pauze prea mari de gândire, nici descoperirea vreunor citate-comori;
- personajul-narator întreţine în permanenţă contactul cu cititorul, astfel încât îţi dă impresia că... pur şi simplu asculţi un prieten când ţi se confesează;
- am aflat că există posibilitatea să faci o baterie dintr-o... LĂMÂIE! (apoi am căutat pe net şi am găsit aici un filmuleţ demonstrativ).
- am apreciat umorul personajelor (şi, implicit, al scriitorului), dovada cea mai convingătoare că nu mi-am irosit timpul degeaba citind un roman sentimental (un exemplu: după ce protagonistul suferă un atac de cord, soţia vine de urgenţă la spital:
„‒ ... Cum a fost?
„‒ ... Cum a fost?
‒ Puţin cam incomod. O apăsare în piept, ca şi cum cineva şi-ar fi băgat
degetul în mine cumva...
‒ Ce dracư, Douglas...
‒ Sunt bine. Îmi pare rău că a trebuit să vii până aici.
‒ Păi, mă gândeam să nu mă bag, lasă-l să treacă prin operaţie singur, dar
nu era nimic la televizor, aşa că... iată-mă!“ – p. 447 )
Varianta de rezumat a protagonistului:
„Un băiat creşte alături de o mamă pe care o
idolatrizează şi de un tată pe care cu greu îl poate considera părintele lui.
Se ceartă mult şi, când nu se ceartă, adeseori tac. Deşi bine intenţionat,
tatăl este lipsit de imaginaţie, de inteligenţă emoţională, de empatie sau de
alte chestii de genul acesta. Prin urmare, căsnicia părinţilor este plină de
tensiune şi resentimente neexprimate, iar băiatul tânjeşte să scape de acolo.
La fel ca mulţi adolescenţi, este puţin afectat şi iresponabil, şi nerăbdător
să-şi continue viaţa şi să descopere cine este el cu adevărat. Dar mai întâi
trebuie să suporte o vacanţă lungă şi plictisitoare, în care să cutreiere
diverse muzee vechi şi pline de praf şi să-şi privească părinţii certându-se,
apoi împăcându-se, apoi iar certându-se. Cunoaşte o fată, o rebelă care fugise
de acasă şi care împărtăşeşte părerile lui despre Artă! Politică! Viaţă! Când
tatăl lui îl insultă în public, băiatul fuge împreună cu fata, ignorând
telefoanele îngrijorate ale părinţilor şi trăind din banii pe care îi fac el şi
fata cântând pe stradă. Dar aventura îşi pierde farmecul. Fata are pentru el
sentimente la care el nu poate să răspundă, în ciuda eforturilor. Întrebarea pe
care o poartăde mulţi ani într-un colţ al munţii îşi cere acum răspunsul, aşa
că pleacă într-un oraş unde nu cunoaşte pe nimeni şi se întreabă: Cine dracu
sunt eu? Tatăl, cuprins de remuşcări, porneşte pe urmele lui şi îl găseşte.“
(pp. 457-458)
Hm, oare chiar exista procedeul acela - se prea poate, ca acum exista etichete pentru orice :D, da' eu nu-mi aduc aminte - tot ceea ce-mi amintesc pe-aproape este citarea cartii în carte (de la Cantemir, cu Istoria lui ieroglifica hi, hi - este ca te-am dat pe spate?! :D).
RăspundețiȘtergerePare misto cartea, îmi place stilul asta misrupist, da' pare cam luuunga. Ar trebui sa pui si tu niste ratinguri ca sa stimulezi cititorii nehotarîti (asta-i eufemismul meu pentru lenes), asa ca mine. :)