Ultimul vine
corbul,
Italo Calvino, Editura Allfa, Bucureşti, 2015
De la început aveam un instrument util de receptare:
declaraţia autorului cu privire la maniera sa de a scrie („Ca metodă de lucru, folosesc
desubstanţializarea. Am încercat să desubstanţializez oameni, corpuri cereşti, oraşe…“).
De unde înţelegeam că unde scria, poate, lună
trebuia să „citesc“ feminitate, în
loc de apă – izvorul vieţii, în loc de arici
– demiurgul ş.a.m.d. Şi din fiecare povestire
desprindeam câte o morală. Însă treptat se insinua o dilemă ce se voia rezolvată
fiindcă disconfortul creat pulsa ca o măsea bolnavă. De ce acest corb vine ultimul?
Şi… după cine, sau ce vine? Şi cu ce scop? E atras de cineva sau vine el, că vrea?
Şi mai departe ce se întâmplă? Şi iar citeam, şi iar reveneau întrebările ale căror
răspunsuri le-am aflat, în cele din urmă.
Cea de-a optsprezecea povestire se numeşte
chiar Ultimul vine corbul şi îl are în centru pe băiatul de la munte
„cu faţa ca un măr“ (izbutită comparaţie! De-ţi vine să muşti din faţa băiatului, noroc că e doar un personaj!)
care uimeşte pe toată lumea cu precizia cu care mânuieşte arma sa, nimerind în
orice ţintă. Că e peşte, con, cochilie sau pasăre, flăcăul ocheşte fără greş, această
activitate captivându-l şi acaparându-l cu totul. Ţintă devine şi soldatul care
voia să-l nimicească şi care izbuteşte să se ascundă, timp în care băiatul e
atras de noi „victime“, ultima fiind un corb. Cum corbul nu se lasă doborât sub
nicio formă de gloanţele tânărului, soldatul – care îl văzuse mai bine – i-l arată
şi, în sfârşit, pasărea e omorâtă. Carevasăzică, acest corb e ultima ţintă a unui
îndemânatic vânător, dar şi un simbol al răului, al morţii. Ultima vine moartea…
Iar înainte de moarte a fost războiul. Un război care te învaţă că învinsul
poate deveni învingător dacă stă la adăpostul indiferenţei şi al luării în râs
a lucrurilor serioase, că fiecare dintre noi avem anumite avantaje pe care
alţii nu le au, că sărăcia şi umilinţa nasc ură îndreptată chiar spre propriul
părinte. De asemenea, din război înţelegi că există persoane care cer –
indirect – să fie conduse de lideri despotici pentru că ele nu pot cuprinde cu mintea nici blândeţea, nici vorba bună. Războiul îţi arată adevărata faţă a oamenilor,
îţi dezvăluie că viaţa e „un lucru orb şi haotic“, te sileşte să suporţi
nesuferita laşitate comună. Sărăcie, ură, teroare, nedreptate, neînţelegere, moarte!
Pe lângă oroarea războiului, în Ultimul
vine corbul am citit despre faptul banal ridicat la rangul de mare
eveniment, despre realitatea imediată care are puterea de a revela idei esenţiale. Un tânăr grădinar îi dăruieşte unei tinere fete de casă
diferite gâze şi alte lighioane, stârnindu-i acesteia dezgustul (Într-o după-amiază, Adam), o ceată de băieţi
inocenţi se joacă pe un vapor părăsit, unde întâlnesc o fată care
face parte din alt grup de copii (Un vapor plin cu raci), doi vecini se întâlnesc la vânătoare şi poartă
o conversaţie (în fond, pură pălăvrăgeală) a cărei banalitate ascunde mesaje profunde (Om pe întinderea
stearpă).
În loc de încheiere voi rezuma una dintre
povestiri, pe care n-am reuşit s-o descifrez, rămânănd (dacă am norocul ăsta!)
ca cineva mai ager la minte - dar care suferă de aceeaşi boală a simbolurilor ca unul
dintre personajele volumului de faţă - să mă lumineze:
Zorii
printre ramurile golaşe
Un ţăran care lucrează pământul găseşte
în livada stăpânului său o creangă ruptă de vreun hoţ pe când era „încărcată cu
fructe încă acre ca să smulgă un fruct încă acru.“ (p. 32) Acesta e oripilat şi
ameninţă hoţii „care rupeau ramurile şi pe urmă aruncau fructul cât colo, după
ce muşcau o dată din el şi îl găseau acru.“ (p. 33) Ţăranul e practic şi
superstiţios, harnic şi sărac, acrit de prădătorii de orice fel (de la melcul
care găureşte lăptucile şi până la guvernul de neînţeles). După o noapte în
care acesta nu a mai păzit pomii, fiind atras de căldura culcuşului său,
constată cu amarnică ciudă că fusese prădat: toate fructele din pomi erau luate.
Cicălit de soţia sa care nu ştia ce s-a petrecut şi care-l tot întreba dacă a
fost un paznic bun, dacă are idee cu cât s-or vinde fructele etc., ţăranul o bate cu parul uşii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Scrie ce-ţi trece prin cap :)