marți, 22 decembrie 2015

Boala simbolurilor: Italo Calvino - Ultimul vine corbul

Ultimul vine corbul, Italo Calvino, Editura Allfa, Bucureşti, 2015

           
          
                   Fusesem avertizată că Italo Calvino e un scriitor dificil, că opera sa nu se lasă înţeleasă cu una, cu două. Şi  dacă aş fi aflat înainte şi că acţiunile din volumul ce reuneşte cele 30 de povestiri, Ultimul vine corbul, se petrec în atmosfera celui de-al II-lea Război Mondial chiar nu aş fi cumpărat cartea (din prosteasca prejudecată că tot ce ţine de război ar putea interesa doar bărbaţii). Şi totuşi nu ştiam ce mă aşteaptă, aşa că mi-am luat avânt şi am început lectura.
             De la început aveam un instrument util de receptare: declaraţia autorului cu privire la maniera sa de a scrie („Ca metodă de lucru, folosesc desubstanţializarea. Am încercat să desubstanţializez oameni, corpuri cereşti, oraşe…“). De unde înţelegeam că unde scria, poate, lună trebuia să „citesc“ feminitate, în loc de apăizvorul vieţii, în loc de aricidemiurgul ş.a.m.d. Şi din fiecare povestire desprindeam câte o morală. Însă treptat se insinua o dilemă ce se voia rezolvată fiindcă disconfortul creat pulsa ca o măsea bolnavă. De ce acest corb vine ultimul? Şi… după cine, sau ce vine? Şi cu ce scop? E atras de cineva sau vine el, că vrea? Şi mai departe ce se întâmplă? Şi iar citeam, şi iar reveneau întrebările ale căror răspunsuri le-am aflat, în cele din urmă.
            Cea de-a optsprezecea povestire se numeşte chiar Ultimul vine corbul şi îl are în centru pe băiatul de la munte „cu faţa ca un măr“ (izbutită comparaţie! De-ţi vine să muşti din faţa băiatului, noroc că e doar un personaj!) care uimeşte pe toată lumea cu precizia cu care mânuieşte arma sa, nimerind în orice ţintă. Că e peşte, con, cochilie sau pasăre, flăcăul ocheşte fără greş, această activitate captivându-l şi acaparându-l cu totul. Ţintă devine şi soldatul care voia să-l nimicească şi care izbuteşte să se ascundă, timp în care băiatul e atras de noi „victime“, ultima fiind un corb. Cum corbul nu se lasă doborât sub nicio formă de gloanţele tânărului, soldatul – care îl văzuse mai bine – i-l arată şi, în sfârşit, pasărea e omorâtă. Carevasăzică, acest corb e ultima ţintă a unui îndemânatic vânător, dar şi un simbol al răului, al morţii. Ultima vine moartea… Iar înainte de moarte a fost războiul. Un război care te învaţă că învinsul poate deveni învingător dacă stă la adăpostul indiferenţei şi al luării în râs a lucrurilor serioase, că fiecare dintre noi avem anumite avantaje pe care alţii nu le au, că sărăcia şi umilinţa nasc ură îndreptată chiar spre propriul părinte. De asemenea, din război înţelegi că există persoane care cer – indirect – să fie conduse de lideri despotici pentru că ele nu pot cuprinde cu mintea nici blândeţea, nici vorba bună. Războiul îţi arată adevărata faţă a oamenilor, îţi dezvăluie că viaţa e „un lucru orb şi haotic“, te sileşte să suporţi nesuferita laşitate comună. Sărăcie, ură, teroare, nedreptate, neînţelegere, moarte!
            Pe lângă oroarea războiului, în Ultimul vine corbul am citit despre faptul banal ridicat la rangul de mare eveniment, despre realitatea imediată care are puterea de a revela idei esenţiale. Un tânăr grădinar îi dăruieşte unei tinere fete de casă diferite gâze şi alte lighioane, stârnindu-i acesteia dezgustul (Într-o după-amiază, Adam), o ceată de băieţi inocenţi se joacă pe un vapor părăsit, unde întâlnesc o fată care face parte din alt grup de copii (Un vapor plin cu raci), doi vecini se întâlnesc la vânătoare şi poartă o conversaţie (în fond, pură pălăvrăgeală) a cărei banalitate ascunde mesaje profunde (Om pe întinderea stearpă).
            În loc de încheiere voi rezuma una dintre povestiri, pe care n-am reuşit s-o descifrez, rămânănd (dacă am norocul ăsta!) ca cineva mai ager la minte - dar care suferă de aceeaşi boală a simbolurilor ca unul dintre personajele volumului de faţă - să mă lumineze:
             Zorii printre ramurile golaşe
Un ţăran care lucrează pământul găseşte în livada stăpânului său o creangă ruptă de vreun hoţ pe când era „încărcată cu fructe încă acre ca să smulgă un fruct încă acru.“ (p. 32) Acesta e oripilat şi ameninţă hoţii „care rupeau ramurile şi pe urmă aruncau fructul cât colo, după ce muşcau o dată din el şi îl găseau acru.“ (p. 33) Ţăranul e practic şi superstiţios, harnic şi sărac, acrit de prădătorii de orice fel (de la melcul care găureşte lăptucile şi până la guvernul de neînţeles). După o noapte în care acesta nu a mai păzit pomii, fiind atras de căldura culcuşului său, constată cu amarnică ciudă că fusese prădat: toate fructele din pomi erau luate. Cicălit de soţia sa care nu ştia ce s-a petrecut şi care-l tot întreba dacă a fost un paznic bun, dacă are idee cu cât s-or vinde fructele etc.,  ţăranul o bate cu parul uşii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Scrie ce-ţi trece prin cap :)