marți, 5 ianuarie 2016

Copilăria umanităţii - Laur de Evgheni Vodolazkin

    Deşi am un mare chef să mă văicăresc pe câteva pagini că am dat cu greu de romanul lui Evgheni Vodolazkin  – cu toată bogăţia recenziilor care s-au ocupat de el – mă voi rezuma doar la notarea câtorva impresii.
    Pe de o parte, am  descoperit în Laur copilăria umanităţii, cu naivitatea celor care credeau că dacă în cărţi s-a scris despre androgini, Minotaur, Tezeu ori firul Ariadnei, asta certifică şi existenţa reală a acestor personaje. Cu logica inocentă a celor care considerau necesară existenţa antipozilor („Odată ce recunoaştem că pământul e rotund, suntem pur şi simplu obligaţi să admitem că oamenii de pe partea asta a pământului merg cu capul în jos!“). Cu certitudinea săvârşirii sfârşitului lumii la anul 7000. Cu simplitatea şi candoarea Evului Mediu care, în mersul său de-a buşilea, descoperă existenţa Americii.
    Pe de altă parte, în Laur am aflat un roman modern prin ideile referitoare la relativitatea timpului, prin importanţa acordată dimensiunii spirituale/dezvoltării individului, prin interogaţia asupra existenţei liberului arbitru şi, nu în ultimul rând, prin subtilitatea de care dă dovadă autorul în conturarea trăsăturilor personajelor. Vizionarul Ambrogio e de părere că timpul nu există, iar stareţul Inokentiu compară mişcarea timpului cu o spirală ce presupune "o retrăire a noului, dar nu de la zero. Cu amintirea celor retrăite înainte..." În aceeaşi manieră de cititor implicat mă întreb: să fi străbătut mintea vreunui medieval astfel de idei? Răspunsul mi-l dau totuşi, deşi în minte, chiar dacă ştiu că e o întrebare retorică. Astfel, cu toate că există diverse idei inovatoare proprii timpurilor moderne, Vodolaskin reuşeşte să recreeze atmosfera Evului Mediu, însă pe înţelesul nostru, iar ceea ce-l ajută este, adeseori, umorul fin şi surprinderea unor detalii semnificative. Un exemplu de frază care pur şi simplu m-a captivat se găseşte la sfârşitul romanului (după ce Ambrozie devine Laur şi locuieşte în peşteră): „Ursul a venit la Laur şi i s-a plâns de geruri, de lipsa hranei şi de dezordinea din viaţa lui.“
    În plus, Laur mi-a amintit de acea perioadă a copilăriei mele în care mergeam cu regularitate la biserică, citeam talismanul în drum spre şcoală şi în care era nevoie ca orice gând ori fapt să sufere un examen al validării: oare asta e păcat în faţa lui Dumnezeu? De altfel, o perioadă senină, binecuvântată, însă la al cărei mod de viaţă am renunţat, din fericire. Şi tocmai fiindcă autorul nu şi-a propus ca prin cartea lui să propovăduiască religia creştină, după cum însuşi mărturiseşte, a făcut să nu abandonez romanul de cum am aflat că protagonistul este profund religios (ca să nu-i zic bigot).
     În altă ordine de idei, nu-mi amintesc să fi vărsat până acum o lacrimă la niciuna dintre lecturile mele până la scena în care Arseni o asistă pe Ustina la naşterea copilului mort şi atunci când rukineţul speră din răsputeri că femeia iubită nu a murit, în ciuda evidenţei.
     Ca o dilemă rămasă după parcurgerea întregului roman ar fi întrebarea naivă şi mediocră : de ce Arseni nu s-a gândit nici măcar o dată că dragostea lui pentru Ustina dusă la extrem prin comunicarea dincolo de moarte prin puterea cuvântului poate fi o ofensă adusă providenţei? Şi o întrebare infinit mediocră: de ce Ustina nu-i dă niciun semn? Asta ar întări ideea că viaţa de după moarte nu există, că indiferent de smerenia, speranţa şi eforturile lui, adevărata salvare e imposibilă?
     În loc de tăcere, care ar fi ea însăşi grăitoare, romanul lui Vodolaski ar răspunde acestor întrebări - dacă ar putea - cu o bătaie de aripi, cu nişte fire de iarbă verde ori cu nişte picături de rouă.

2 comentarii:

  1. Această recenzie m-a convins să citesc și eu cartea. Felicitări!

    RăspundețiȘtergere
  2. Mă bucur! Aştept părerile şi impresiile de după lectură! :)

    RăspundețiȘtergere

Scrie ce-ţi trece prin cap :)