luni, 18 ianuarie 2016

Ocara adusă providenţei - Philip Roth, 'Nemesis'

Philip Roth, Nemesis, Ed. Polirom, Bucureşti, 2011 
   
    Când sunt puşi faţă-n faţă cu opera unui autor pe care nu l-au mai citit unii lectori încearcă - cel puţin pe jumătate - un anume sentiment de neîncredere, întrebându-se dacă va reuşi scriitorul ăsta să îi cucerească. Un ochi citeşte cu îndoială, altul e îngăduitor şi oferă totuşi o şansă cărţii care are dreptul măcar să încerce să se apere.
    Pe lângă noduri în papură, ochiul care se îndoieşte are tendinţa de a cuprinde alte orizonturi, lectura fiind încetinită prin aprofundarea unor detalii care nu ar merita prea multă atenţie. De exemplu, dacă ar fi să citeşti romanul Nemesis al lui Philip Roth, în loc să-ţi vezi de citit, începi să cauţi pe hartă statul în care se desfăşoară acţiunea romanului, după care mergi şi mai departe, ajungând până la a-i desena steagul care arată cam aşa:

Steagul statului New Jersey
    Te uiţi lung la mica operă de artă şi te întrebi asupra semnificaţiilor, însă nu izbuteşti să-i pătrunzi tainele. De ce ar fi reprezentative pentru statul New Jersey două femei, una fluturând un fes roz pe un băţ, alta cărând nişte flori, amândouă sprijinindu-se de o stemă pe care e aşezat un cal (bine, să zicem, simbol al libertăţii, al forţei, însă ce poate însemna un fes roz?)?
    După ce ţi-ai reluat - în cele din urmă - lectura, constaţi că eşti nevoit s-o întrerupi din cauza unei lacune ce îţi aminteşte - ironia sorţii! - că la orele de biologie nu ai fost mereu atent. Te întrebi ce înseamnă poliomielita. După ce afli că denumeşte o boală infecţioasă care poate fi paralitică sau nonparalitică (în funcţie de gravitatea situaţiei), te interesezi asupra întregului ei istoric, de la apariţie (1880) şi până la descoperirea tardivă a vaccinurilor menite s-o distrugă. Îţi atrage atenţia o bizarerie: anumiţi bolnavi de poliomielită puteau fi trataţi (nu numai după cum anunţă romanul, ci şi în realitate!) cu ajutorul unor plămâni de fier care asigurau ventilaţie artificială. Vizionezi clipul femeii care-şi petrece 60 de ani într-un astfel de plămân de fier şi te gândeşti cât de norocos eşti. 
    Din acest moment lectura ta se înalţă pe temelia celor câtorva informaţii care - paradoxal - au împiedicat-o de la cursul ei firesc, iar ochiul neîncrezător se închide.


     Protagonistul romanului, Eugen Cantor, poreclit Bucky, este un tânăr profesor de educaţie fizică şi, totodată, supraveghetor al terenului de sport pe timpul verii în cartierul Weequahic din Newark. Unul dintre regretele sale este acela de a nu fi putut participa la cel de-al Doilea Război Mondial din cauza dioptriilor lui crescute. Totuşi, acest neajuns este  compensat prin admiraţia de care se bucură domnul Cantor din partea băieţilor care vin să se joace softball ori alte jocuri şi jucării. Dar voia bună izvorâtă din exerciţiile fizice şi diferitele sporturi practicate aici e întreruptă de epidemia de poliomielită care ia amploare pe zi ce trece în nefericitul an 1944. La început, necunoscându-se nici cauza şi nici antidotul, orbitau în jurul acestei boli tot felul de mituri dintre cele mai absurde, potrivit cărora poliomielita ar fi răspândită de caniculă, de câini, de pisici ori de muşte, organizându-se chiar o campanie intitulată Plesneşte musca!
    Spre dezamăgirea lui Bucky, autorităţile recomandă copiilor să stea departe de terenul sportiv şi, în aceste condiţii, supraveghetorul acceptă propunerea prietenei sale, Marcia, de a merge în tabăra de la Indian Hill, un fel de refugiu din calea poliomielitei. În plus, şi în această tabără erau copii pe care să-i spupravegheze şi de a căror prietenie să se bucure, însă mustrările de conştiinţă nu îi dau pace fiindcă în oraşul său mor băieţii lui dragi. Absurdul poartă haina ţesută din copiii morţi, printre care şi Alan, băiatul plin de vitalitate care era nevoit să stea într-o cutie „în care cineva de doisprezece ani rămânea veşnic de doisprezece ani. Noi, ceilalţi, trăim şi îmbătrânim odată cu trecerea zilelor, dar el rămâne de doisprezece ani. Trec milioane de ani, iar el are tot doisprezece.“ (p. 74)
    Perfecţiunea relaţiei d-lui Cantor cu fata doctorului Steinberg, amplificată de bunăstarea de la Indian Hill (unde cu toţii fac pe indienii, în timp ce alţii mor pe capete) te îndreptăţeşte să crezi că ai de-a face cu un roman „slăbuţ“ (prea sunt toate roz- aidoma fesului de pe steag!), însă dacă ajungi în acest punct, clar, ai fost păcălit. Fiindcă de-abia de acum încolo încep surprizele oferite de autor. Domnul Cantor aduce poliomielita în tabără, după care el însuşi se îmbolnăveşte, fapt ce îl determină să nu-i mai permită Marciei să-l viziteze, despărţindu-se pentru totdeauna.
    O altă surpriză vizează personajul-narator, a cărui identitate este dezvăluită sumar abia la pagina 120 (este unul dintre băieţii de pe terenul de sport: Arnie Mesnikoff) şi pe care îl vom regăsi şi la final, unde relatează despre modul în care intrat în posesia istoriei d-lui Cantor pe care l-a reîntâlnit în 1971.
      Se pare că Zeiţa Răzbunării, Nemesis, pune cu totul stăpânire pe d-l Cantor care întoarce spatele Dumnezeului evreilor, în contul căruia trece toate nedreptăţile suferite:  „Dumnezeu mi-a ucis mama la naştere. Dumnezeu mi-a dat un hoţ drept tată. Când abia trecusem de douăzeci de ani, Dumnezeu mi-a dat poliomielită...“ (p. 280) 
    Arnie (personajul-narator) deplânge înţelegerea limitată asupra lucrurilor pe care o are d-l Cantor, a cărui aversiune faţă de Dumnezeu (pe care îl consideră „un vrăjmaş“ şi „un geniu rău“) îl apropie de eroii unui Saramago (şi, în special, de cei din Evanghelia după Isus Cristos). 
    Concluzionând, de acum încolo Philip Roth nu va mai fi „scriitorul ăsta“, ci unul dintre autorii contemporani favoriţi, care se remarcă prin talentul său de a insinua cele mai profunde idei prin intermediul unor descrieri obiective - în realitate, această neutralitate este doar un înveliş al sensibilităţii -, prin ironia fină cu care ascunde un dramatism autentic şi, nu în ultimul rând, prin curajul de a relua o temă controversată: ocara adusă providenţei.
   P.S.  Ochiul închis care se îndoia se deschide acum înspre interior şi nu vrea să părăsească universul romanului. Neavând suficiente mijloace, e ajutat de urechea care-i oferă una dintre melodiile populare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dulceagă şi siropoasă, acea melodie ascultată de d-l Cantor în duminicile în care îşi amintea de Marcia:
 „...and when the night is new,/ I'll be looking at the moon,/ But I'll be seeing you“
   


4 comentarii:

  1. Eu nu am citit de Roth decît Complotul împotriva Americii - care mi-a placut foarte mult - dar aveam deja pe lista de lecturi viitoare Pastorala americana si The Ghost Writer (pe asta nu stiu daca l-au tradus în romana, eu nu am gasit). Acum am sa completez lista si cu Nemesis, multumesc frumos!

    RăspundețiȘtergere
  2. P.S.

    Multumesc, de asemenea, pentru includerea în blogroll, ma simt onorata!

    RăspundețiȘtergere
  3. The Ghost Writer cred că s-a tradus cu titlul Fantoma iese din scenă, e şi ea pe listă, alături de Pastorala... şi de celelalte toate. Mie una nu-mi vine să cred că l-am descoperit pe Roth aşa de târziu. În viziunea mea, Philip Roth e un fel de frate de cruce a lui Saramago, pe care l-am descoperit tot târziu, în facultate, şi de care m-am îndrăgostit subit. Oare ce mă aşteaptă pe viitor? Câţi astfel de scriitori mă vor surprinde cu adevărat?

    RăspundețiȘtergere

Scrie ce-ţi trece prin cap :)