joi, 28 ianuarie 2016

Există şi victorii fără lupte: Indignare - Philip Roth


   Philip Roth, Indignare, ed. Polirom, 2009
trad. Radu Pavel Gheo

    Nimic nu mă poate îndârji mai tare decât o recenzie negativă a unei cărţi al cărei autor îmi e drag. M-am hotărât să continui seria scrierilor lui Philip Roth cu romanul Indignare după ce am citit câteva opinii ale unor cititori în general nesatisfăcuţi. Asta nu înseamnă că nu aş înţelege că e normal ca părerile să fie împărţite, ba din contră, mă bucură diversitatea impresiilor (Fericiţi cei ce scriu recenzii negative căci acelora le voi fi cititor fidel!)

   Mi-a plăcut Indignarea fiindcă, deşi Roth are 75 de ani când o scrie, cartea emană tinereţe şi prospeţime. Mi-a mai plăcut şi fiindcă mi-am adus aminte cu mare plăcere de o perioadă pe cât de dificilă, pe atât de plăcută, aceea a studenţiei (o studenţie cunoscută doar de provincialii veniţi la facultăţile din oraşele mari).

   Opera autorului are ca dominantă integrarea istoriei individuale în marea istorie a umanităţii (ciuruită de tot felul de războaie care se întrec - mai ales - în a atinge la cel mai înalt nivel absurdul). Aici, îl surpindem pe tânărul newarkez Marcus Messner în timpul războiului din Coreea - care s-a desfăşurat între anii 1950-1953 şi la care participă şi Statele Unite ale Americii. Tatăl lui Marcus (un măcelar kosher excesiv de grijuliu) resimte independenţa fiului său - care, în fond, e foarte cuminte şi studios - ca pe o adevărată dramă:

„ - Bine, dar eu de unde să ştiu ce se întâmplă cu tine? De unde să ştiu ce faci tu acolo? Ai putea să faci orice!“ (Nu, zău!) Acest lucru îl seacă pe tânărul de şaptesprezece ani care decide să se mute la un colegiu din Winesburg, în statul Ohio, la o distanţă considerabilă de casa părinţilor săi. 

   Nici la Winesburg nu o duce prea bine - din cauza colegilor din camerele de cămin pe care e nevoit să le schimbe, fapt care atrage atenţia decanului Caudwell, care îi cere socoteală. Marcus îi relatează că cei doi foşti colegi de cameră îl împiedicau în a se concentra suficient asupra studiilor. Alimentat de interogatoriul indiscret al decanului, elevul al cărei singură religie era zecele pe linie îşi mărturiseşte ateismul: „Sunt întru totul capabil să duc o existenţă morală fără să pun bază pe nişte credinţe imposibil de demonstrat... care... nu sunt altceva decât nişte poveşti de adormit copiii...“


    La pagina 72 naratorul (Marcus Messner) îşi dezvăluie condiţia de prizonier neînsufleţit aflat in illo tempore, mort care trăieşte doar prin amintirile sale. Surpriza asta o aşteptam de la Roth şi m-am bucurat că acest roman mi-a amintit de o serie de scriitori, printre care Edgar Allan Poe, care are o povestire - al cărei titlu nu-l mai ţin minte - în care naratorul e decedat, Sartre - mai ales cel din Greaţa şi din ...uşile închise, Saramago, Kafka et Co. Dar tocmai aceste surprize oferite cititorilor împătimiţi după suspans şi tărâmuri ale incertitudinii constituie - pentru recenziile negative ale Indignării  - un motiv întemeiat pentru care opera lui Roth nu mai poate stârni o relectură. Adică, după ce ţi-a fost satisfăcută curiozitatea, romanul nu mai are nimic de oferit a doua oară. Şi totuşi, pe mine m-au cucerit meditaţiile lui Marcus asupra morţii (chiar dacă în cele din urmă am aflat că, de fapt, el nu era mort, ci muribundul soldat de 19 ani trimis în războiul din Coreea ca pedeapsă aplicată în urma refuzului dârz de a participa la slujbele religioase ţinute în cadrul colegiului tradiţionalist din Wineburg):


• „Oare ăsta să fie rostul eternităţii: să îţi baţi capul cu toate fleacurile trăite de-a lungul vieţii?... cum fiecare viaţă e unică, poate că şi fiecare viaţă de după moarte e unică. Poate că fiecare poartă o amprentă nepieritoare a unei vieţi de după moarte diferite de toate celelalte.“

„... eu am o bănuială zdravănă că şi aici se poate muri... Nu există nici un fel de uşi... Unica direcţie (deocamdată?) este numai înapoi.“

    Cu acest roman am aflat:

- că există şi victorii fără lupte, ceea ce nu duce decât la debusolarea cuceritorilor
- că există lucruri care indiferent cât de neplăcute ar fi, ele trebuie făcute
- că sentimentele „îţi pot juca festele cele mai urâte“
că trebuie să te fereşti de oamenii slabi
- că indignarea faţă de prostie şi faţă de ipocrizia unei epoci îţi poate pricinui un necaz mai mare decât venitul acasă la ore târzii...

    Chiar dacă Indignarea lui Roth nu e primul (nici al doilea şi nici al 99-lea) roman pe lista de re-lecturi, nu înseamnă că mă voi despărţi prea curând de ideile lui pe care le-aş compara nu cu nişte bomboane - care odată ce le-ai savurat au dispărut - ci cu nişte bijuterii pe care le aşezi într-un cufăr pentru o vreme fiindcă nu le poţi purta zilnic.



2 comentarii:

  1. Povestirea lui Poe la care faci referire s-ar putea sa fie The Facts in the Case of M. Valdemar (eh, desi la Poe moartea e o tema prevalenta).
    N-am citit nimic de Roth, dar aveam tocmai cartea asta luata dintr-o librarie (la nimereala mai mult). Suna interesant din ce ai scris. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Să mă anunţi după ce o citeşti. Dacă-ţi place, îţi pot împrumuta altele... Pe de-o parte, vreau să le citesc şi eu cât mai repede, pe de altă parte, nu vreau să ajung în acel punct în care nu mă mai pot bucura de opera lui decât recitind-o (aşa cum mi s-a întâmplat cu Saramago (totusi, am auzit că o să apară şi la noi anul ăsta romanul Ridicat de la pământ!))

      Ștergere

Scrie ce-ţi trece prin cap :)